Nicolae COMĂNESCU

Orașul este un organism viu. Se naște, trăiește și moare. La fel ca noi, oamenii. Vă invit la un exercițiu de imaginație. Reșița, Cetatea de Foc și Orașul cu Poeți, municipiul de pa Bârzava, s-a născut acum 251 de ani odată cu industria siderurgică, la 3 iulie 1771. Cu tată german și mamă româncă, sau invers, cu mai multe perechi de nași- așa e în Banat- maghiari, sârbi, croați, evrei, țigani, italieni, francezi, ucraineni. A crescut frumos, așa cum cresc copiii în famiile așezate, cu zile de naștere sărbătorite cu fast, cu lecții de dans și pian, cu piese de teatru, operetă și concerte simfonice, cu sport în aer liber și în sală: înot, canotaj, fotbal, handbal, atletism, ski, automobilism, tenis, judo, lupte libere, popice, box, cu literatură și artă, cu tradiții păstrate în arta corală și arta populată, cu cămașa populară și brâul bănățean purtate cu fală. Ajunsă adolescentă, Reșița a fost curtată de ardeleni, olteni, munteni, moldoveni, dobrogeni, fiecare aducând daruri alese. Ea și-a ales ca soț Semenicul, măreț, devenind cumnată cu Muntele Mic. Și ca o adevărată Ileană Cosânzeană acum 150 de ani- 1872- a primit în dar de nuntă un ”armăsar” hrănit cu jăratec, prima locomotivă cu abur de pe teritoriul de azi al României. Și a devenit una dintre fetele cele mai frumoase ale României.

Bogată, veselă, așezată, asumată, o adevărată DOAMNĂ, cu fii și fiice de nădejde. Acum vreo 30 de ani s-a îmbolnăvit brusc. La început a fost o ușoară tuse și puțină febră. ”Nu-i nimic. Trecem noi și peste asta” își spunea. Au apărut dureri de spate și încheieturile au început să scârție. Copiii au plecat să-și caute rost în lumea largă pentru că acasă se făcea tot mai frig. Reșița încerca să reziste dar durerile erau tot mai mari, durerile celorlați erau copleșitoare. Și a devenit tot mai prăfuită și tot mai singură. Asemeni doamnelor bătrâne, altădată înfloritoare, ajunse triste și neputincioase, mirosind a parfum ieftin și a urină. Pentru că ce poate fi mai  rău ca moartea? Neputința!

De vreo 7 ani Reșița este readusă la viață. Se redefinește, încet dar sigur: economic, social, cultural. Întinerește ca după un tratament al distinsei doamne doctor gerontolog Ana Aslan. Sigur, cu răbdare și perseverentă, cu mult drag de Cetate și de oameni. Cu toleranță, înțelepciune și înțelegere. Cu dăruire.

Zilele acestea Nicolae Comănescu se dăruiește Reșiței. Nu este de-al locului dar a prins drag de bătrâna Doamnă. Mai întâi i-a făcut portrete în cărbune, lut și fier deschizând sipetul amintirilor prețioase, colorându-i fotografiile vechi și expunându-le în Casa Pittner. Tot din drag de Reșița, ca o perfuzie revigorantă, artistul lucrează creativ și alege libertatea de expresie adânc ancorată în situația politică de azi, ”baricadând” sculptura monumentală a bocșanului Constantin LUCACI ”Eroii neamului” din Piața Tricolorului într-o încercare neobosită de exprimare a lumii exterioare, expresie a lumii sale interioare, a cunoașterii de sine. Performance-ul aduce arta contemporana a lui Nicolae COMĂNESCU în spațiul public excaladând granițele între artist și public, anulând distanța între creația artistică și realitate. ”Mai rău ca moartea” este, cum spune artistul, NEPĂSAREA. Incisiv și invitând la dezbatere, Nicolae COMĂNESCU și-a atins, elegant, scopul, stârnind polemici, împărțind societatea în două tabere: pro și contra. Și uite așa, bătrâna Reșița întinerește, se trezește la viață.

Cei care se sufocă în fața conceptului artistic a lui Nicolae COMANESCU vor avea șansa resuscitării atunci când ”baricada” va fi ridicată iar ei vor respira adânc, mult mai adânc, din toți plămânii! Ne pasă! Reșița se colorează. E bine! (Camelia DUCA)