În ultimele decenii, odată cu răspândirea sărbătorii occidentale a iubirii, Valentine’s Day, în România a apărut o reacție de reafirmare a tradițiilor autohtone, iar Dragobetele a fost readus în atenția publicului ca „zi românească a iubirii”. După 1989, odată cu deschiderea către obiceiuri internaționale și comercializarea iubirii sub formă de cadouri și profit pentru comercianți, mulți păstrători ai tradiției au subliniat că românii au propriul lor zeu al iubirii, Dragobetele. Această sărbătoare, deși mai puțin vizibilă decât Valentine’s Day, oferă un prilej de socializare și manifestare a afecțiunii. Deși forma modernă a sărbătorii a pierdut multe dintre ritualurile și simbolurile sale tradiționale, numele și ideea de „zeu al iubirii” românesc au supraviețuit, păstrând o conexiune cu trecutul.

Pentru a înțelege pe deplin semnificația Dragobetelui, trebuie însă să privim spre tradiția sa ancestrală. Dragobetele personifica logodna animalelor și, prin extensie, a fetelor și băieților. Numele său sugerează o făptură „dragă”, mitico-erotică, și care era, potrivit legendelor, fiul babei Dochia. În credințele populare românești, fiecare specie de animale sălbatice sau domestice își avea perioada rutului primăvara, când păsările cerului și cele domestice se logodeau simbolic, marcând începutul perioadei de împerechere. În spiritul tradiției, Dragobetele era legat și de protecția naturii și de respectarea ciclurilor vitale. Gospodinele ofereau hrană păsărilor domestice, pe acoperișuri se aruncau boabe de cereale pentru păsările cerului. Nu se sacrificau păsările domestice, nu se vânau animale sălbatice și nu se blestemau animalele, pentru a nu tulbura împerecherile. Sărbătoarea Dragobetelui nu era doar despre iubirea oamenilor, ci reflecta ordinea naturală a lumii, legând comportamentul uman de ciclurile vieții animalelor și ale naturii.
Dragobetele tradițional avea o componentă socială și festivă foarte puternică. Fetele și băieții trebuiau să se întâlnească, pentru ca iubirea să fie prezentă pe tot parcursul anului. Tinerii și tinerele se adunau pe dealurile din apropierea satelor, în cete de vârstă și sex, îmbrăcați de sărbătoare. Fetele culegeau flori de primăvară (ghiocei, toporași, brebenei ), iar băieții adunau vreascuri pentru a aprinde focuri în jurul cărora se așezau și glumeau între ei. Glumele erau concentrate pe simpatiile și antipatiile dintre băieți și fete, creând un spațiu de interacțiune socială și de recunoaștere a afecțiunii. La prânz, coborau în goană spre sat, fiecare băiat urmărind partenera preferată. Dacă o prindea, o putea săruta în văzul tuturor, iar fata care era prinsă era considerată logodită cu partenerul ei pentru anul respectiv. În Podisul Mehedinți, această coborâre rituală era numită „zburătorire”, marcând trecerea de la simpatie la dragoste tinerească. Actul urmăririi și al sărutului avea un caracter public și ritualic, fiind o formă de afirmare socială a iubirii. În comunitățile rurale, se mai poate auzi și astăzi zicala: „Dragobetele sărută fetele”, reflectând obiceiul ca sărutul în ziua de Dragobete să fie de bun augur.
Sărbătoarea avea și o dimensiune apotropaică. Ziua de 24 februarie era considerată benefică pentru protejarea familiei de boli, iar gesturile de curățenie sau folosirea apei din zăpadă pentru frumusețe erau frecvente în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Transilvania. Dragobeți erau muguri de arbori culeși și purtați de fete la ureche, simbolizând dragostea juvenilă și vitalitatea primăverii. Femeile tinere și văduve credeau că atingerea unui bărbat străin în această zi le făcea mai dorite pe tot parcursul anului.
Tot de Dragobete se desfășurau și riturile de însurățire a fetelor și de înfrățire a băieților, mai rar între băieți și fete. Aceste fraternizări se făceau pe afinități și implicau adesea ritualuri mai vechi, de substrat magic, sau mai noi, de substrat religios. În cadrul acestor rituri, participanții își zgâriau brațul stâng cu semnul crucii solare până la sângerare, iar sângele era suprapus și schimbat între cei înfrățiți, declarându-se astfel „băieți fârtați” și „fete surate”. Această legătură de sânge simbolică era însoțită de un jurământ reciproc de sinceritate și ajutor până la moarte. În cazul în care unul dintre cei înfrățiți murea, celălalt trebuia „dezlegat”, ritual care se desfășura la mormântul fratelui decedat, iar legătura era refăcută cu alt partener, la distanță cât mai mare.
Dragobetele combina, așadar, iubirea, socializarea, armonia cu natura și gesturile ritualice complexe, de la îmbrățișări și săruturi simbolice la fraternizări și jurăminte de ajutor reciproc. În contrast cu Valentine’s Day, care promovează consumul și cadourile, Dragobetele păstrează în memoria românilor o dimensiune colectivă și simbolică, legând tinerețea, natura și comunitatea prin ritualuri vizibile în satele tradiționale.
Însă pe măsură ce timpul a trecut, Dragobetele a fost uitat, iar tradițiile legate de această zi au fost diminuate de influența sărbătorilor occidentale.
Astfel, Dragobetele de astăzi a reapărut ca răspuns la influențele occidentale și ca modalitate de reafirmare a identității culturale românești. Totuși, esența sa rămâne strâns legată de tradițiile străvechi: un zeu al iubirii, cap de primăvară și patron al legăturilor tinerilor, care aduce împerecherea păsărilor și armonia comunității. Gesturile de socializare și simbolurile actuale, de la mesaje și cadouri la întâlniri și flori, continuă să păstreze spiritul acestei sărbători ancestrale, făcând din Dragobete un moment al redefinirii și al continuității noastre ca români.

Bibliografie:
Ion Ghinoiu, Mitologie română. Dicţionar, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013, Bucureşti
Otilia Hedesan, Curs de folclor, lecţii despre calendar, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Filozofie şi Istorie, Catedra de Literatură Română şi Comparată, 1998, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara
Gheorghe Secheșan, Pomul sacru al tradiţiei româneşti, Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2021
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1985.

(prof. drd. Adela LUNGU- SCHINDLER)