Ziua Culturii Naționale

Mi-am asumat România în jurul vârstei de 5 ani, atunci când mama, ardeleancă veritabilă, mi-a recitat strofa din Luceafărul lui Eminescu : ”Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n viață și în gând/ Și viața-mi luminează”. Recitată blând, misterios, mi-a transmis atât de multă emoție și liniște,  mi-a deschis mintea spre o lume fantastică și atât de reală încât căutam, seara, cerul înstelat,  mi-a stârnit curiozitatea, mi-a dat sens prin semnificație. Pentru că Luceafărul mi-a luminat viața. Am crescut  netemătoare, asumată, convinsă fiind că sunt ocrotită nu numai de aici ci și de dincolo. Și mi-a mai dat ceva ce am indentificat, mai târziu, ca fiind un puternic sentiment de apartenență nu numai la familia restrânsă ci și la o comunitate, la un neam, la o țară, la un popor. Mi-a dat rădăcini, mi-a dat încredere. Port România cu mine oriunde merg, așa cum se întâmplă cu foarte mulți dintre noi indiferent unde ne-am afla. O iubesc sincer pentru toate valorile reale statornicite în decursul istoriei. O iubesc cu bucurie, o iubesc cu durere, o iubesc cu disperare, o iubesc cu speranță. Și-mi doresc pentru România noastră o normalitate venită din bun simț, sinceritate și corectitudine spirituală, materială, intelectuală și emoțională. Si-mi doresc mame care să citească pruncilor Eminescu… (Camelia DUCA)