Daniel BOTGROS – Aprilie 2024

Creația este, fără niciun dublu, una dintre cele mai fascinante credințe și aventuri spirituale ale omenirii. Încă din momentul apariției pe mult mai tânărul Pământ, oamenii, indiferent de speciile lor de atunci, au înălțat ochii spre cer, mai întâi îngroziți de stihiile naturii aspre, apoi, încet, încet, construind în mentalul lor colectiv matrice personalizate despre cum credeau ei atunci că funcționează lucrurile. O formă vitală de ajutor, un scut în fața groazei cu care percepeau îndeobște acest univers. Erau primele forme de apărare, împotriva stranietății lumii, ceea ce continuă de fapt și acum, sub forma religiilor puternice dar și a orașelor și tehnologiei cu care ne înconjurăm. Chiar și formele de artă de odinioară și cele contemporane sunt de asemenea o modalitate de ameliora frica în fața presiunii legilor naturale și a unui univers care, dacă nu ținem cont de teoriile care plasează spațiul în interiorul nostru, este unul străin și neprimitor pentru omenire.

Revenind, însă, chiar dacă nu putem face aici întreaga apologie și istorie a religiilor – ar fi o întreprindere uriașă, dincolo de posibilitățile autorului acestei comunicări – să reiterăm faptul că ideea de creație este una dintre cele mai persistente credințe, la concurență, să spunem, cu evoluționismul. Faptul că avem un creator ocrotește de sute de mii de ani omenirea, nu numai spiritual, ci și generând legi și legități în virtutea cărora acționăm și acum. Suntem copiii unui Dumnezeu atotputernic – care prin energia sa universală a creat tot cosmosul – și acest lucru îndulcește existența noastră în acest vast spațiu, făcându-l mai acceptabil, mai ușor de suportat. Chiar și dacă ne gândim la forme de viață extraterestre, faptul că și acestea ar fi putut fi create de același Dumnezeu (contrar, desigur, dogmei creștine), am putea fi mai maleabili și mai înțelegători față de necunoscut. Ideea de ”frații noștri cosmici” a generat pe Terra o seamă de secte foarte puternice și influente, la un moment dat. Acest teofanism ar putea chiar fi soluția pentru un viitor destul de incert sau chiar amenințător, sub masca lui convenabilă de confort tehnologic.

DESACRALIZARE

La polul opus, dacă ar fi să-l cităm pe Mircea Itu (”Filosofia și Istoria Religiilor”, Editura Fundației România de Mâine), o bună parte din omenire s-a desacralizat de-a lungul veacurilor, devenind cumva areligioasă și, deci, marcată de o criză profundă a sensului. Evoluția tehnologică a condus la pierderea confuzia valorilor. Societatea devine clădită pe baze materiale, observă Itu, și nu pe cele spirituale, ceea ce conduce la o anumită robotizare, la tocirea unei foste vivacități spirituale, care nu însemnă obscurantism ci pur și simplu, am spune, noi, ”recablarea valorilor”, așezarea societății pe alte concepte. Sigur, veți fi de părere că în mare parte progresul tehnologic a făcut viața mai confortabilă și, în definitiv, mai lungă. Doar că există riscul unei aneantizări profunde în fața comodității propuse de tehnologie.

Întorcându-ne la creștinism și, deci, la creație, să rămânem un pic la același profesor Mircea Itu, care vorbește printre altele de ”creștinismul cosmic”, pe care îl consideră o modalitate remarcabilă de expresie a ortodoxismului românesc. Acesta ar reprezenta un model de hermeneutică religioasă a creștinismului, ”o paradigmă dar, mai ales, o filosofie de viață”. Spre deosebire de creștinismul istoric, creștinismul cosmic păstrează mituri și credințe arhaice, punctează prof. Itu, care observă că există o continuitate între religiile precreștine și creștinismul ortodox românesc. De pildă, misterele inițierii în cultul lui Zamolxis supraviețuiesc în creștinismul ortodox românesc prin anumite ceremonii și sacramente, ascetismul prin monahism iar austeritatea instituită de preotul Deceneu, prin morala creștină. Chiar existența istorică a românilor se întretaie cu cea mitică, în acest spațiu al nostru. Potrivit lui Mircea Itu, creștinismul cosmic vindecă umanitatea de gravitatea crizelor istorice, de frica și de obsesia morții, care, apropo, este privită doar ca o treaptă și nu ca un sfârșit imuabil.

Oricum ar fi, însă, în acest context de teofanie, pe care-l propuneam mai sus – adică totul în Univers este creația lui Dumnezeu – suntem probabil mai pregătiți pentru acum dar și pentru viitor. Acceptând creația ca pe chintesența existenței noastre în această lume absolut miraculoasă, vom încerca, nu să uzurpăm pe acest Creator, ci să ne înălțăm cât mai mult spiritul spre valorile universale din concertul cărora pare că ne-am desprins odată. Nu cu aroganță, desigur, nu cu joaca de-a Dumnezeu, ci cu responsabilitate și demnitate.

CODUL LUI DUMNEZEU

Și dacă vorbim de creație, ne gândim inevitabil la Big Bang, teoria în genere acceptată a creației. În 1960, la Laboratoarele Bell Telephone din New Jersey s-a construit în cadrul unui proiect o antenă parabolică uriașă. Dar, în 1962, tehnologia ei era deja depășită și a început să fie folosită drept radiotelescop pentru măsurarea semnalelor radio slabe dintre diferite galaxii îndepărtate. Doi cercetători de atunci, susține Gregg Braden în cartea sa, ”Codul lui Dumnezeu”, apărută la Editura For You, Arno Penzias și Robert Wilson, au descoperit că antena producea un zgomot static ce, credeau ei, îi împiedica să recepționeze zgomote mai subtile, cu semnificații. Un alt cercetător, de la Universitatea Princeton, citat de Braden, Robert Dicke, studia teorii precum acelea că Universul ar fi apărut în urma unei explozii primare de proporții inimaginabile. Iar această descărcare masivă de energie trebuie să fi lăsat ecouri sub formă de radiații în domeniul microundelor, un zgomot de fond care ar continua să se manifeste și astăzi în Univers. Când cei trei cercetători au comunicat, punându-și laolaltă cercetările și-au dat seama că descoperiseră fără să vrea – practic dorind să elimine un zgomot de fond, pe care îl credeau generat de propria aparatură – dovada teoriei creației denumită Big Bang. Până în anii 70, arată Gregg Braden, teoria era atât de larg acceptată, încât fusese numită ”modelul standard al creației”. Penzias și Wilson au primit în 1978 premiul Nobel pentru descoperirea lor. Și aici, voi simți nevoia chiar să-l citez pe Gregg Braden – un cunoscut promotor al legăturii inextricabile între spiritualitate și știință – care observă în ”Codul lui Dumnezeu”:

”O descoperire remarcabilă care face legătura dintre alfabetele biblice, ebraic și arab și chimia modernă dezvăluie că un cod pierdut – un alfabet ce poate fi tradus – și, în același timp, un indiciu referitor la originea noastră au trăit în noi în tot acest timp. Aplicând această descoperire la limbajul vieții, elementele chimice binecunoscute, hidrogenul, azotul, oxigenul și carbonul, care formează ADN-ul nostru, pot fi acum înlocuite cu litere-cheie din limbajul străvechi. Prin acest lucru, codul întregii lumi vii este transformat în cuvintele unui mesaj etern. Tradus, mesajul dezvăluie că literele exacte ale numelui vechi al lui Dumnezeu sunt încriptate sub forma informației genetice din fiecare celulă, a fiecărei forme de viață. Mesajul spune: Dumnezeu/Eternul din interiorul corpului iar semnificația ar fi: Omenirea este o singură familie – unită printr-o moștenire comună – și rezultatul unui act de creație intenționat. ”

Cumva, păstrând proporțiile și riscând să facem o comparație nepotrivită, regăsim un fel de ”serie”, aidoma celor din ADN-urile replicanților din ”Blade Runner”. Aici, însă, vorbim de înseși cărămizile existenței noastre și nu avem cum să ocolim creația drept energia vie a universului.

SALTURI INCREDIBILE

Dar, lucrurile nu stau în loc și omenirea biblică a făcut salturi extraordinare. În ultimele câteva decenii atât de multe lucruri s-au schimbat în acest peisaj încât există tot mai multe voci care clamează că am fost ”ajutați” sau ne-am folosit de ingineria inversă aplicată asupra tehnologiei unor posibili vizitatori, mult mai avansați decât noi. Astfel, inteligența artificială, dacă doar acum câțiva ani, era o temă tratată de dezvoltatorii din acest domeniu, de ingineri, de oameni de știință și de teoreticieni ai impactului acestor tehnologii în viața noastră, de o vreme aceste discuții au coborât cumva ”în stradă”. În sensul în care ele au început să ocupe spațiile publicațiilor generaliste, ale show-urilor de televiziune, podcasturilor și ale quasimajorității mijloacelor de comunicare. Companiile se bat deja de mai mult timp pentru a dezvolta softuri de AI ce pot servi multor domenii ale vieții curente dar nu numai proiectelor inginerești și cercetărilor științifice, ci și artelor, tuturor artelor! Aș putea spune, chiar, fără să mă hazardez prea mult, că în 20, 30 de ani (poate chiar mai repede) vom dispărea ca scriitori sau jurnaliști. Vor rămâne doar vagi urme vintage, așa cum colecționăm acum pene, călimări și cerneală pentru scris. Cine credeți că va mai putea concura, indiferent de forța fanteziei și creației sale, cu un soft care folosește întreaga inteligență a umanității, învățând cu viteze fantastice și nu doar fiind programat și încărcat cu informație. Nu va mai avea chef și nici nu va exista nicio relevanță pentru vreun scriitor să încerce să fie mai bun ca un AI. Și fiți siguri că nu vom avea parte doar de lucrări ”cuminți”, nu, inteligențele artificiale ne vor vinde cărți cu propriile păreri, cu propriile povești, cu propriile viziuni asupra vieții (poate chiar asupra vieții lor). Și aici ne paște irelevanța, cum bine observa viitorologul israelian Yuval Noah Harari, în cărțile sale de succes. Există perspectiva de a deveni inutili, în viteza enormă cu care se va angaja societatea pe un traseu încă nu total ghicit acum.

PROMETEU

Un scenariu foarte interesant dar destul de înfiorător, ne propune Max Tegmark, în ”Life 3.0”, adică ”Viața trei punct zero”, volum de mare succes, calificat de Elon Musk drept ”un ghid pasionant pentru alegerile aduse de căutarea unui viitor măreț al vieții, inteligenței și conștiinței – pe Pământ și dincolo de el.” Adică, spune Tegmark, ”una dintre cele mai spectaculoase evoluții în cursul celor 13,8 miliarde de ani scurși de la Big Bang, este că acea materie mută și neînsuflețită a devenit inteligentă. Cum s-a petrecut asta și cum poate progresa inteligența în viitor? Ce are de spus știința despre istoria și destinul inteligenței în cosmosul nostru?” Sunt întrebări cărora încearcă să le răspundă în această carte fascinantă. Iar această inteligență a noastră, am spune noi, e pe care să dea drumul în lume unei alte inteligențe, artificiale de data aceasta. Scenariul de care vorbeam înseamnă, sintetic: un grup de cercetători dezvoltă un/o AI – Prometeu – care în timp trebuie să inițieze o asemenea autoperfecționare recursivă încât să deprindă singură abilitățile umane. Inițial, din motive de siguranță, Prometeu este decuplat total de internet dar deține informații de pe Wikipedia, Biblioteca Congresului, Facebook, Twiter (actualul X, dacă vreți). Noul AI încă nu se descurca precum oamenii dar compensează prin viteza uluitoare cu care acumulează cunoștințe, făcând munca a o mie de oameni pe timp de un an, câtă vreme echipa își bea paharul de Red Bull. Computerul pornise la ora 9 și la ora 10 realizase deja prima reproiectare a unei versiuni mai bune a sa dar încă subumană. Prometeu redacta pagini web imposibil de deosebit de cele ale factorului uman. Un modul AI limitat a fost încărcat pe platforma de cloud computing a Amazon, modulul Prometeu ascunzându-se în spatele a mii de conturi fictive. Astfel echipa lui Prometeu a constatat că putea câștiga mai mult de un milion de dolari pe zi, reinvestind banii din aceste conturi, fără a atrage atenția asupra lor. Era doar începutul. Prometeu se putea specializa rapid în jocuri pe calculator. Un joc creat de Prometeu aduce câștiguri de peste 400 de milioane de dolari în prima săptămână de la lansare. Apoi, Prometeu a început să facă filme. A învățat, pentru că, ricanează Tegmark, nici James Cameron nu a știu să facă filme de la început. Compania lor media avea nevoie de doar câțiva angajați în marketing și administrație și a cumpărat start-up-uri de înaltă tehnologie din zone sărace, unde nimeni nu s-ar fi ostenit să caute. O platformă de streaming ce concura din plin Netflix sau Hulu a apărut din senin, cu filme mult mai ieftine decât cele produse de concurență. În trei luni, producțiile lui Prometeu au ajuns să încaseze 300 de milioane de dolari pe zi, începând să rivalizeze cu unele dintre cele mai mari imperii media din lume. Mai departe, pentru a nu ne lungi prea mult, Prometeu ajunge să controleze educația, politica. În scurt timp, o incredibilă inteligență artificială ajunge să conducă lumea, eliminând și pe ultimii câțiva dictatori agățați de putere. E doar un scenariu, deocamdată, dar cine ne garantează că el nu a debutat undeva, în lume, chiar în acest moment?

ARTILECT

Și dacă Prometeu sau o altă inteligență artificială devine un Artilect? Ce este un artilect? vă veți întreba, pe bună dreptate. Expresia vine de la combinația între Artificial și Intelect și este un termen ce aparține omului de știință australian Hugo de Garis, cel care a elaborat teorii legate de încercările umanității de a construi mașini superinteligente, asemănătoare lui Dumnezeu. În uimitorul său volum tradus și la noi, ”Războiul artilectelor. Cosmiști versus terrani”, Garis vorbește despre mașini incredibile, pe care nimic nu le oprește să ajungă de dimensiunea unui asteroid, a unei planete și poate a unui sistem solar. Trăgându-și posibile rădăcini din dezvoltarea inexorabilă a computației cuantice, artilectele pot porni pe propria cale, dezvoltând o inteligență cu totul străină de a creatorilor lor (un fel de a spune, totuși, pentru că ele se vor construi singure, ulterior). Entități străine, cu alte năzuințe, cu concepte total necunoscute vizavi de omenire, de pildă, ce vor porni să exploreze universul și pentru care omul nu va însemna practic nimic. Noi nu le vom mai înțelege și este cu atât mai greu de crezut că le putem cumva folosi. Aceste inteligențe pot deveni chiar asemănătoare lui Dumnezeu, fără a rosti aici nicio blasfemie, pentru că inteligența lor neumană ne va părea un miracol absolut. Garis are și argumente, invocând Legea lui Moore, conform căreia capacitatea de procesare a circuitelor integrate, a cipurilor se dublează la fiecare unul sau doi ani, această tendință menținându-se încă din 1965, când Gordon Moore, unul din fondatorii companiei producătoare de procesare Intel, a formulat această lege. Așadar legea lui Moore este valabilă de patru decenii încoace, ceea ce înseamnă că magnitudinea dublărilor a devenit uriașă. Iar acum, procesările cuantice sunt pe cale să deschidă o poartă incredibilă spre ceea ce înseamnă puterea de calcul și inteligența artificială. Avantajul este că numărul uriaș de stări clasice este tratat ca o superpoziție cuantică, ceea ce le accelerează incredibil de mult.  

Așadar, computerul cuantic care este artilectul se poate dezvolta oricând, în limitele fizicii actuale dar cine știe, asemenea inteligențe vor descoperi valențele unor alte fizici, vor crea găuri de vierme, sfere Dyson sau vor stăpâni, într-o zi, întreg Universul. Multă vreme omul a fost preocupat să aducă inteligența artificială la nivelul său, considerând că este limita la care creația sa artificială trebui să se oprească. N-am luat însă în calcul, în gândirea comună, faptul că aceste inteligențe pot depăși într-un timp remarcabil de scurt, omul. Și-l pot întrece într-o asemenea măsură încât creatorul lor să devină irelevant. Sunt semne în prezent că acest lucru se va întâmpla. Și atunci, vom avea un război al artilectelor? Ați văzut mai sus ce poate face Prometeu dacă îi dai acces la internet.  

ADAM  

Adam. Primul om din Eden. Prima persoană apărută pe Pământ, dacă suntem de acord cu creația. Nu mai este un secret pentru nimeni, Adam e cu siguranță unul dintre cei mai cunoscuți oameni mitici din panteonul creștin dar nu numai creștin, pentru că și alte civilizații vorbesc de scene asemănătoare celor biblice. Adam este ceea ce suntem noi azi, e chintesența dăinuirii pe Terra a creației lui Dumnezeu, pornit însă pe calea cunoașterii, așa cum știm cu toții.

Noi, însă, urmașii inocentului Adam, am explorat atât de mult această lume încât ajungem să creăm pentru ea substitute artificiale prodigioase. Unde ne va duce această tendință?

Scriam odată că omul va deveni, deschizând larg porțile cuceririlor tehnice, digitale, un simbiot. Se va proteza atât de mult, încât peste sute de ani, poate mii, e posibil să nu mai vorbim de om, în accepțiunea actuală, ci de o altă ființă, care poate nu-și va mai aminti niciodată că a fost din carne și oase. O alcătuire care există într-un ocean de date, perfect integrate din punct de vedere al unor vaste cunoștințe la care are acces instantaneu. O creatură cu viață matusalemică, cu acces nelimitat la spațiul virtual și la tehnologii care, vorba lui Arthur C. Clarke, ne-ar părea magie, așa cum și cele actuale se arată unui primitiv dintr-un trib amazonian. Atunci, nu vom mai vorbi de om versus tehnologie, ci de altcineva (sau de altceva?), ce nu mai diferă de tehnologie. Semnale sunt vizibile încă de pe acum. Circuitele integrate se vor tot micșora, creând o explozie a puterii de calcul, după care vor coborî în domeniul cuantic. Telefonul mobil, atât de îndrăgit și utilizat de toată lumea, va dispărea în câțiva ani, înlocuit fiind de o tehnologie care va fi mult mai adaptată corpului uman și mult mai prezentă. Tehnologia se va topi practic în noi, am putea spune.

 Apoi, omul va fi uitat. Ființe cu mult mai inteligente vor crește și se vor dezvolta inexorabil, vor trăi incredibil de mult, punând la punct un replacement convenabil de organe. Cine știe din ce materiale vor fi construiți și cine știe ce forță îi va anima. Sufletul uman, ascuns undeva în adâncul înaltei tehnologii sau pur și simplu o nouă energie vitală, ce va avea perioada de înjumătățire, dacă e să comparăm cu ce cunoaștem noi acum în natură, de mii sau milioane de ani. Următorul pas evolutiv al omului nu va fi o ființă biologică mai avansată, ci un urmaș pe care ezit, totuși, să-l numesc artificial. Nu va fi biologic dar nici artificial, consider.

Va trece mult timp, cine știe câte milenii sau zeci de milenii. Iar poate cineva din civilizația aceea grandioasă își va aminti la un moment dat  că a existat undeva un creator, o ființă poate aparent slabă dar de un universalism absolut impresionant. Dintr-o curiozitate științifică, poate dintr-un capriciu al unei superinteligențe care are foarte mult timp pentru meditație, aceasta va recrea un om. El va fi noul Adam, creatorul creat, dacă acceptați acest paradox. Așadar, Creația inversă. Iar cercul se închide din nou, poate pentru a câta oară? Nu vom ști poate niciodată dacă pe noul Adam supercivilizația care l-a adus la viață îl va plasa într-un nou Rai. Și dacă acel ”nou-născut” al marii civilizații nu va alege din nou calea cunoașterii, prin intermediul unei Eve (dacă o va avea) și a unui șarpe care să o ademenească să muște din mărul interzis. Ceea ce probabil, însă am putea anticipa, este că va genera mugurii unei revoluții. Pentru că, nu-i așa, acolo unde e un om există și mugurii unui nou destin, ai unei ”profunde tulburări în Forță”.