Îmi cer scuze, din start: nu sînt un critic literar. Nu știu să spun cum anume se transpune metamorfoza ideilor în sublimul operelor literare. Sînt mai frust. Mai obișnuit cu observații în alb și negru: naștere – viață – moarte. De cele mai multe ori, mizerabile, sau la marginea obscenității estetice. În ceea ce privește literatura SF, creierul meu a rămas poziționat pe Solaris (Stanislav Lem), Dune (Franck Herbert) și Fundația (Isac Asimov), de atunci nu a mai evoluat nici științific, cu atît mai puțin fantastic.

Pot, însă, să spun, la fel ca în cazul artelor plastice, dacă un text îmi place, sau nu, cum pot să spun dacă un tablou, îmi place, sau nu, am mai recunoscut asta o dată, la expoziția diafană a doamnei profesoare Daniela Oțelariu. Prozatorul și eseistul Ovidiu Bufnilă poate avea un punct de vedere critic asupra unor romane, cum a și făcut-o, de altfel, în cazul lui Daniel, în Cotidianul, sau criticul literar Cătălin Badea-Gheracostea, în Observator cultural poate să se exprime asupra morfologiei și tipologiei literaturii SF românești după 1980, avînd și un doctorat în materie cu tema: Fantastica românească după al doilea război mondial. Domniile lor se poziționează în pole-position în ceea ce privește critica.

De aceea, ce am să vă spun în următoarele minute se sprijină pe minimalele mele cunoștințe în arta cititului și pe prietenia de o viață cu Daniel Botgros, care a vorbit de cele mai multe ori despre cărțile pe care eu le-am scris. Mulțumesc, public, Daniel și prezența mea alături de tine reprezintă încă o dovadă că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită! (Mario BALINT)

În urmă cu mai mulți ani, în pauza unei emisiuni, am avut o discuție cu Daniel referitoare la romane și la scrierea lor. I-am mărturisit că îl invidiez pentru capacitatea lui de a crea lumi. Și, mi-a spus atunci un lucru care, pur și simplu, mi-a dat fiori: unele personaje se scriu singure, își cer dreptul la viață. Tu le creezi, le naști, apoi ele evoluează într-o logică a lor. WOW! Am mai avut aceeași senzație de furnicătură pe șira spinării într-o zi, uitîndu-mă la fiul meu care juca MINECRAFT, pe computer, un joc în care creatorul de lumi virtuale devine, uneori, foarte prins de actul de creație pentru a mai fi atent că undeva, în spatele ecranului vizibil, o altă lume se naște în paralel, după un algoritm aproape biblic.

Pentru mine, Daniel Botgros este, dacă nu un Creator, cel puțin un Ecleziast! Ca să precizez: Ecleziastul, fiul lui David, împăratul Iudeei, dă numele unei cărți didactice a Vechiului Testament, atribuită regelui Solomon, în care se arată că toate lucrurile pămîntești și plăcerile lumii sînt nestatornice și deșertăciune. Așadar, este un Ecleziast care se întoarce repetat la originea omului, revelînd cititorului, în decursul timpului, un adevăr transcedental și chiar descoperind chipul lui Dumnezeu. Pentru că această întoarcere repetată la omul primordial, la ADAMUL care-l va consacra ca scriitor, vine dintr-o înlănțuire firească a vieții și a morții, într-o spirală continuă, dublă, ADN-ică, dacă-mi este permisă licența, sfredelitoare după adevărul începutului.

ADAM ȘI EVA, conform miturilor creației ale religiilor avraamice, iudaismul, creștinismul și islamul, sînt primii oameni și părinții omenirii. Facerea lor este descrisă în Biblia creștină și cea ebraică. Primul om ieșit din pămînt este pămîntesc!  Căci, numele de Adam provine din ebraică și se traduce prin „țărînă”, „pămînt”, care în ebraică se spune adama. Așa cum apare în Geneza 2: 7 – „Domnul Dumnezeu a plămădit pe om/Adam din țărîna pămîntului și a suflat în nările lui suflare de viață și s-a făcut omul/Adam ființă vie”. „Adam a chemat numele femeii sale Eva, fiindcă este mama tuturor celor vii” (Geneza 3:20). Numele de Eva, în ebraică Hava, înseamnă „cea vie”.

N-am să mă lungesc foarte mult cu această Geneză. Vreau doar să mai spun că ADAM este primul om, creat de Dumnezeu din lut, după chipul și asemănarea lui, în a șasea zi a Creației, tatăl lui Cain, Abel și Set. În ebraică, Adam înseamnă om, dar poate face referire la evreiescul ‘adam’ care inseamna a fi roșu, referindu-se aici la culoarea pielii omului. În asiriană, „adamu” înseamna a face, a crea, a realiza. Numele Adam este inspirat și de la cuvîntul din aramaică „adhamah” care înseamna pămînt, sol. În turcă, Adam înseamnă barbat, iar în etimologia etiopiană se traduce ca „frumos”.

În Biblie scrie de două ori :„Dumnezeu a creat omul și femeia după chipul și asemănarea Sa.” Din modul de prezentare biblic reiese ca Adam a fost creat întîi, iar Eva, mai tîrziu, dintr-o coastă a lui Adam. Această dublă creație a omului, bărbat și femeie, este istorisită în două capitole diferite ale Genezei. O legendă evreiască din Cabala, povestește că după ce Adam a fost creat din lut, tot din lut a creat Dumnezeu o femeie, ce se numea Lilith. Aceștia se iubeau, pînă cînd Lilith îl părăsește pe ADAM și Grădina Raiului și se mută undeva, Scriptura nu spune unde. Pentru că Adam se simțea singur, Dumnezeu l-a adormit pe ADAM, creînd o nouă nevastă, pe care o chema Eva. Varianta scurtă, dar importantă pentru că înțelegem că perechea ADAM și EVA reprezintă o versiune îmbunătățită față de Lilith.

În Ecleziastul 3:19 citim că: Sufletul omului și sufletul animalului este aceeași suflare de la Dumnezeu. Cînd iei viața animalului ataci pe Dumnezeu însuși. Iar în Ecleziastul 12:7 scrie că Apoi țărîna se întoarce în pămînt, așa cum a fost, iar suflarea de viață se întoarce la Dumnezeul adevărat, care l-a dat.

De aici reiese adevăratul chip al lui Dumnezeu, care este Terra însăși, Mama Gheea, Gheonoaia bătrînă, explorată nu destul de Stanislav Lem în Solaris și de Daniel Botgros în ADAM, prin redescoperirea stratului 8, mitic, al planetei, interzis androizilor și noilor oameni crescuți în laborator, dar locuit de urmașii direcți ai lui Lilith.

Spirala vieții și morții, întoarcerea perpetuă la Creator, la Gheea, apare în toate lucrările de referință semnate de Daniel Botgros. Cum spuneam deja, în romanul ADAM, un SF de factură hard, cum îl numesc criticii, inventivitatea tehnologică primează asupra manipulărilor lejere ale societății viitoare și asupra exploatării esențialmente literare a subiectelor. Tema romanului este incitantă, dacă ne gîndim la faptul că specia umană se află tot mai aproape de lansarea în cursă a inteligențelor artificiale, iar Elon Musk creează efectiv entitățile raționale cu suport computerizat, acum, dar momentul este anticipat de Daniel cu cîțiva ani. ”Omul a dispărut demult. După mii de ani, a rămas doar un mit, o nostalgie. Apoi l-am recreat. Este noul Adam. Am readus trimful vieții în sînul civilizației artificiale”. Un Adam care-și recompune identitatea după contactul nemijlocit cu solul, cu țărîna, cu ADAMA primordială a planetei și are apoi, revelația sinelui, se regăsește, se ÎnDumnezeiește, dincolo de tehnologie, cipuri și straturi tehnologice care acoperă planeta. Un roman care mie, personal, îmi place foarte mult, poate și pentru faptul că mi-a oferit prilejul să descopăr această paralelă cu Geneza pe care, iată, Daniel Botgros o rescrie în limbajul de astăzi, sau, poate, se rescrie singură în timp ce autorul urmărește povestea jurnalistei/blogherițe care trăiește din cititori unici…

Dar, întoarcerea la ADAMA nu este nouă pentru prozatorul Daniel Botgros. El o experimentează, într-o altă cheie, mult mai profundă după părerea mea, în povestirea ÎNGERUL ÎNFIAT, în volumul de proză scurtă cu același titlu, apărut în 2001, la Editura Timpul, cînd moartea unei tinere, undeva, într-un sat, o Evă, activează ceata de Unchieși (călușarii tradiționali din Banat) cu ritualurile tainice și ancestrale, deschizătoare de porți spre tărîmurile de dincolo. Sînt porți energetice, probabil, redescoperite în romanul RESPIRĂ, într-o nouă viziune și înțelegere. “Omule-pomule, nu te milui, nu te jelui, bucură-te că rădăcina ta/ murind în pămînt/ a prins în cer/ și lutul tău/ s-a încurcat/ de unde-a venit/ în vis liniștit./ Bucurați-vă bucurați/ și voi ceilalți/ oamenilor-pomilor, femei și bărbați/ beți și mîncați/ cîntați și jucați/ că ea nu-i răpusă/ e numai dusă/ e numai întoarsă/ în lumea ce-a fost…” Un descîntec traditional, pe care Daniel îl redă fidel în povestire, un descîntec ce spune cu alte cuvinte, exact povestea Genezei biblice, pe care am rezumat-o la început, cu ideile de mare forță legate de ADAM, EVA, GEEA/DUMNEZEU și sufletul comun al omului cu animalul și natura înconjurătoare, cu Dumnezeu ca matrice supremă a tuturor celor văzute și nevăzute.

Cu un altfel de Uncheși, Daniel Botgros ne face cunoștină în romanul său exceptional, premiat la nivel national, RESPIRĂ, apărut la Editura PAVCOM în 2022, în plină pandemie globală declarată de Coronavirus. Uncheșii din RESPIRĂ deschid porțile invers, față de călușarii din povestirea publicată la Reșița, redînd oamenilor o speranță, o izbăvire stranie și neomenească. Ființe din alte lumi, din alte dimensiuni, ni-I aduc pe cei dragi înapoi, într-un fel de stranie resurecție, procedînd astfel la un sacrificiu religios pentru ele însele. Nesfîrșitul deșert, pustiul sfîșietor care se instalează după ce lama teribilă a destinului lovește de niciunde și dispare este umplut de prezența celor duși, într-o stare fără de formă, chinuitoare, aflați între două lumi, între două stări ale materiei. Un roman cinematografic, în care eu l-ași vedea distribuit pe Bruce Willis în rolul polițistului, cu cadre filmate într-un orășel straniu care ascunde ceva dincolo de închipuire, ceva incredibil, ceva din afara spațiului și timpului care prinde rădăcini în realitatea pe care o transformă și o remodelează, percum în ZONA INTERZISĂ a lui Whitley Strieber. Fiecare personaj va redescoperi în adîncul finiței sale simplitatea existenței umane și bunătatea primordială, dincolo de tehnologie și evoluție personală.

Un roman, de fapt două romane și un volum de povestiri, un singur autor. Un prieten. DANIEL BOTGROS! (Mario BALINT)