Realitatea ca semn. C.S.Peirce și deconstrucția tradiției

Seară specială, miercuri, 16 noiembrie 2016, la libraria reșițeană Semn de Carte. Dr. Gheorghe Jurj, (Relu pentru prieteni) a venit ”acasa” cu proapătul volum Realitatea ca semn. C.S.Peirce și deconstrucția tradiției, teza de doctorat in filozofie. Licențiat în medicină, medic primar MG, Master of Art, MA în acupunctura titlu atribuit de Asociația de Acupunctura Britanica (1987), Doctor of Sciences  în Medicina Alternativa  DSc (MA) la Open University Colombo (1988), specialist în homeopatie (1994),  lector al Centrului de Perfecționare a cadrelor din cadrul Ministerului Sănătății (din 2003), lector al cursurilor Societății Române de Homeopatie (1995-prezent), profesor invitat la Asociacao Paulista de Homeopatia, São Paulo, Brazilia (2007-2008), profesor invitat Universitatea Fernando Pessoa, Lisabona (2008-prezent), vicepreședinte al Societății Române de Homeopatie (2007 –prezent), președinte al Asociatiei Române de Homeopatie Clinică (2007-prezent), lector  și conferențiar la seminarii de specialitate în țară și străinătate ( Varna, Sofia, Moscova, Kiev, Munchen, São Paulo, Lisabona etc.), dr.Jurj, reputat specialist în homeopatie se întoarce la dragostea din adolescență, filozofia. Și nu oricum. La modul cel mai serios cu putință, printr-o teza de doctorat născută din studiul serios – caracteristică definitorie a personalității doctorului reșițean- și publicată într-un volum așteptat, ”un adevărat eveniment cultural și chiar un fenomen remarcabi” (prof. Constantin Grecu, Universitatea de Vest Timișoara).”…această carte este literatură în măsura în care aplicăm asemenea interpretare, este filozofie în măsura în care facem acest gest de interpretare, este și va rămâne, în primul rând, o cercetare semiotică asupra unui semn- cel mai important în lumea de până acum.. Un individ care, născut fiind în țările cele noi- America de Nord, avea să fie, pe durata vieții sale, om de știință, geofizician, chimist, matematician și să devină, după moarte, primul mare filozof al Statelor Unite ale Americii, un individ însă, care, datorită unui anume context în Statele Unite și al altui anume context în Europa, avea să pună bazele a ceea ce astăzi este deja o știință consacrată și aplicabilă în varii domenii fie ca metodă, fie ca funcție în sine : semiotica. Sigur este vorba de un mare necunoscut și un mare semn de întrebare pe vremea studenției mele când filologia se apleca mai degrabă spre semiologie și vorbea  despre Saussure și, eventual, despre Jakobson, cu mare încredere- erau anii ‘70, când semnul, ca atare, începea să intre și în lumea noastră cu calitățile sale de reprezentare a unei realități și de interpretare a ei prin intermediul unui cod, Saussure fiind cel care a lansat, cel puțin la vremea respectivă, pentru noi, o întreagă schemă de comunicare bazată, evident pe funcția semnului în primul rând dar adăugându-i alte funcții, între care una fosrte importantă pentru mine și asupra căreia nu se apleacă nici dl.dr. Jurj, nici semioticianul Peirce.  Este, vorba așadar despre o carte care încearcă și, din punctul meu de vedere reușește, să traducă, într-un limbaj relativ accesibil- dar să nu ne așteptăm să înțelegem foarte bine toate nuanțele acestei cărți- un sistem semiotic, și mă voi opri numai asupra acestui compartiment al ei, care pleacă de la o convingere foarte narurală pentru un american : realitatea există, realitatea aceasta însă nu există în sine pentru mine pentru că nu pot să o înțeleg decât prin intermediul unui semn, unei reprezentări. Iar ceea ce fac eu vis- a -vis de această realitate este să interpretez acest semn. Așadar avem o relație: realitate-reprezentarea ei prin semn și interpretare. Problema pusă așa de Peirce este, după mine, datorată – el însuși, sigur,  acceptă și subliniază dr. Jurj în această carte-unei inevitabile acțiuni practice pe care o urmărește America acelor ani- și va rămâne așa până în zilele noastre. Ca atare, filozoful, semioticianul, chimistul, geofizicianul șamd. Peirce se autodefinește ca practicist sau pragmaticist, mai degrabă, separându-se de colegii săi care în vremea respectivă se numeau pragmatiști și contribuiau, și ei, la crearea premiselor semioticii de mai târziu. În parcursul volumui este de interes, din punctul meu de vedere, dincolo de ceea ce înseamnă descifrarea lui Peirce, modul în care doctorul Jurj își pune problema cheii de înțelegere: de unde anume a apărut, la un tânăr american al sfârșitului de secol al XIX-lea- prima jumătate a secolului al XX-lea, ideea de semiotică, de semnificare și interpretare- respectiv de utilizare- în toate științele. Se pare că, in copilăria lui Peirce, copilărie petrecută în mediul academic, funcția de bază, declanșatorul acestui tip de gândire a fost o carte de logică. Pe întreg parcursul exitenței sale, chiar intrând în conflict cu cei cu care lucra, Peirce este un logician care pune în ecuații logice semne de întrebare pe care ni le putem pune fiecare dar, pentru el, este logica cea care pune in varii ecuații semnul și ajunge, la un moment dat, să stabilească existența unor serii complexe de categorii de semne și a unui număr foarte mare de semne pe care lumea ar trebui să le accepte și să le cunoască în întregime, vreo 60.000 de semne care se încadrează în 27 de categorii. Cum descoperă dr. Jurj această realitate a lui Peirce? Nu prin ceea ce ar fi cărțile publicate sau prin ceea ce a publicat în timpul vieții Peirce- foarte puțin, de altfel, ca și apariție editorială- ci prin ceea ce i s-a publicat în postumitate adunându-i-se notițe, fragmente de corespondență. Pentru că aici, spune dr. Jurj, se află cu adevărat Peirce. În ceea ce este negândit spre publicare, este spontan notat și, între altele, în spontaneitatea aceasta a notației se află și această viziune complexă asupra  categoriilor și numărului de semne- într-o scrisoare adresată unei anume doamne. Care mai este misterul acestei cărți? Este legat de o interpretare strict personală, dincolo de declicul acela din copilărie, dincolo de bibliografia măruntă pe care, spune autorul, o utilizează pentru a-l descifra pe Peirce, este, din punctul meu de vedere și modul în care, în capitole extrem de bine așezate și care ar trebui citite cu creionul în mână, capitole care urmăresc evoluția în timp, de la primele publicații și primele notații ale lui Peirce până la postumitate când apare, cât se poate de complexă-deși incompletă- opera sa. După câte am înțeles opera lui Peirce va fi editată în doar 12 volume din cele 100 care ar trebui să fie și ficare volum ar trebui să aibe 500 de pagini. O enciclopedie întreagă, mai mare decât enciclopedia Britanica. O enciclopedie care să pună în lumină un personaj deosebit de complex al începutui de secol XX în Statele Unite: Charles Sanders Peirce…Apelul pe care-l face Peirce- și-l urmărește cu acribie dr.Jurj- la filozofia greacă, la filozofia medievală, la acei medievaliști care au pus din nou în discuție semnul și funcțiile lui, respectiv la contemporani, la Kant și Hegel, ne determină pe toți să înțelegem că, într-un fel, Peirce este cel care se opune, destructurează o realitate- cea care-mi spune din perspectivă filozofică existența a doar două elemente: subiectul și obiectul, și propune ca, între cele două elemente, să apară această reprezentare: semnul-ca atare- singurul asupra căruia putem avea un anume înțeles și o anume interpretare….Realitatea, spune Peirce și-l urmează dr. Jurj, este, în întregine, SEMN. Orice se întâmplă în această lume este SEMN. Depinde de noi dacă-l putem interpreta corect sau mai puțin corect. Problema nu este a falsului sau a adevărului în această carte și in semiotică în sine,  ci este problema-eventuală- a verificării veridicității prin experiența de zi cu zi, în viața socială, în viața științifică șamd. În viața științifică, din perspectiva medicului, apare, în ultimele două capitole ale cărții semnate dr. Jurj o aplicare a semioticii propriu-zise în medicină. Fiind specializat, după cum știm, în homeopatie- și, evident,  aici este foarte importantă descifrarea semnelor- în această descifrare care intră în teoria comunicării, pe lângă ceea ce spune despre semiotica lui Peirce, autorul aduce în discuție relația de comunicare pe care a propus-o Jakobson, omițând- și aici este observația mea, ca și Jakobson de altfel- ceea ce a propus, foarte important, Saussure: în sistemul de comunicare, pe lângă emitent, pe lângă receptor, pe lângă canalul de comunicare, pe lângă context, există o funcție foarte importantă, din punctul meu de vedere cea mai importantă pentru medic: AU! Funcția facta. Există semne care trebuie interpretate doar pentru ceea ce inseamnă ele ca interpretare. Pentru medic, dacă eu duc mâna la cap, înseamnă ceva. Dar, de fapt, este o atenționare pe care boala mi-a propus-o mie, a fost transferată în semn, semnul acesta este interpretat de medic în relația pe care o propune Saussure- cel care are o viziune filologică asupra semnului și comunicării. Pate că, dincolo de ceea ce aș fi putut eu să spun, această carte ar merita o adevărată dezbatere- zile întregi, aș mai spune domnului doctor că a ales o editură importantă dar care dă semne de proastă gestionale a unui manuscris, a unui text, pentru că, semn de neglijență, de neatenție la formă, într-o epocă în care știm că fondul și forma trebuie să fie unitare, cartea, cel puțin în primele capitole merită să fie citită cu creionul în mână și corectată. De la virgulă la puncte, la i-uri în plus sau în minus. Sigur, nu are nimin de-a face cu fondul cărții dar are de-a face cu semnificația obiectului carte care, pentru limbajul meu și limbajul nostru comun trebuie să fie perfectă. Și din punct de vedere al formei, nu numai al conținutului….Pe vremea studenției mele Peirce era studiat, probabol, cu mare atenție la Filozofie, cu arecare neglijență la Filologie. Unul dintre profesorii pe care i-am admirat la vremea respectivă: Solomon Marcus, ne-a propus și nouă, filologilor, o interpretare matematică a literaturii, între altele folosindu-se de această relație Realitate- Semn-Interpretare, semnul matematic propus fiind complex întru-totul pentru că poate prelua orice reprezentare, o poate duce până la calitatea de abstract și, pentru interpretare, poate să fie, în fapt,  cea mai conotativă dintre posibilele interpretări nu doar denotativă, așa cum se spune că ar fi, în sine, semnul matematic. Aș putea să cred că în această seară o asemenea carte ar fi trebuit să ne stârnească  pe fiecare dintre noi să găsim semne în față, în spate sau lângă noi, să găsim semnul pozitiv al unui cercetător român, ajutat, paradoxal sau nu, de o cercetătoare din Brazilia – specialistă in Peirce,  un român care ajunge să descopere cum un sistem neînchegat- cel a lui Peirce- filozofico-semioticist- are, paradoxal sau nu, prin toate relațiile pe care am încercat să le sugerez, o subtilă relațioare cu alt semn: semnul Blaga. Nu cred că este o întâmplare că Brazilia, o țară cu de limbă europeană venită dintr-o Portugalie care l-a cunoscut pe Blaga și-l venerează și astăzi a înțeles incomplexitatea unui sistem, se apleacă asupra altei incomplexități: a lui Peirce, și creează, iată, pentru cercetătorul român, posibilitatea de a ajunge până la semnificațiile ultime- într-un fel, ultime- semnificație ultimă n-o știm niciodată și poate e bine să n-o știm. Cert este că trebuie să fim, cu toții, atenți la SEMNE” a spus, dr. fil. Ada D. CRUCEANU. Despre Realitatea ca semn C.S.Peirce și deconstrucția tradiției semnată  Gheorghe JURJ a vorbit filozoful Ion STIUBEA, redactor la radio Kol Israel şi editor-reporter la Israel Broadcasting Authority, jurnalist: ”…Înainte de a vorbi despre C.S. Peirce, intemeietorul semioticii și al pragmatismului, mărturisesc o situație pe care am provocat-o azi: ca să nu fac vreo eroare de interpretare, pentru că unul dintre cei care analizat apariția acestei cărți considerând-o, fără nicio îndoială, un adevărat eveniment cultural și chiar un fenomen remarcabil este un cunoscut epistemolog timișorean, prof. univ. Constantin Grecu de la Universitatea de vest, am luat legătura cu unul dintre puținii profesori de filozofie care mai sunt în viață și pe care i-am cunoscut în studenția mea, un cunoscut epistemolog Mircea Flonta. Mi-a spus că-l și cunoaște pe profesorul Grecu. La întrebarea mea, dacă mai știe vreo carte despre Peirce în România, mi-a răspuns că nu și nici n-are cunoștință să existe vreun doctorat în Peirce. I-am transmis renumitului epistemolog că aceasta există și că o voi prezenta în seara aceasta….Cred că ar fi o plăcere pentru dr.Jurj și Mircea Flonta să se întâlnească… Cartea dr. Jurj este un eveniment cultural, într-adevăr. Cine o citește constat două lucruri: acribia cercetătorului- se apleacă asupra unor texte extrem de dificile, Peirce n-a publicat aproape nicio carte  în timpul vieții, prefațatoarea cărții dr. Jurj, cercetătoarea braziliană Silvia Waisse menționează că Peirce alăsat peste 100.000 de pagini dintre care, în timpul vieții a publicat doar 22.000. Vă dați seama câte au mai rămas de cercetat…In românește a apărut, în 1990 ”Semnificație și actiune”. Peirce trăiește între 1839-1914. De ce amintesc aceasta? Pentru că este contemporan cu câteva mari evenimente: unul este Războiul de Secesiune din Statele Unite al doilea este proximitatea primului Război Mondial, Peirce moare chiar când acest cataclism începe…Tatăl lui Peirce era un universitar, iar C.S. crește in umbra taălui, cineva spunând că întreaga lui formație este de universitar și că 40 de ani n-a ieșit din laborator, trăiește nu atât în umbra tatălui ci sub influența acestuia devenind un eminent matematician, un eminent logician, referenții cărții folosind. La adresa lui Peirce un cuvânt prea puțin uzitat în limba română: polimat. Polimatul este un erudit, o persoană care se remarcă în multe domenii științifice. Peirce este matematician eminent, logician de răsunet, este psiholog, chimist- prima lui specializare fiind chimia, este fizician, este geodezist. Este un erudit în sensul modern al cuvântului, pentru că este și pragmatician, nu este doar un cititor care înmagazinează informație…Peirce lucrează in laboratoare, lucrează în geodezie –deține un serviciu care lucrează pe măsurarea coastele Statelor Unite, asta îi va influența, într-un fel, și înclinația lui spre pragmaticism, către practică, și-l va scoate, cumva, din pericolul căderii într-o dizertație ruptă de realitate. Toată filozofia lui și tot efortul pe care-l face, spre deosebire de marii gânditorii de care se va delimita constant: Descartes și Kant, este să nu piardă contactul cu realitatea. Ori, una dintre explicațiile acestei permanente griji a lui constă și în faptul că a lucrat într-un domeniu practic cum este geodezia. N-am spus dar C.S. Peirce este un filozof remarcabil. Este un epistemolog. Epistemologul este cel care se ocupă de o parte a filozofiei, epistemologia care devine, de la sfârșitul ecolului al XIX-lea, începutul secolului XX cea mai importantă ramură a filozofiei, teoria cunoașterii. Cum cunoaștem realitatea? Cum cunoaștem ceea ce cunoaștem? Cum e posibilă cunoașterea? Peirce este și un bun cunoscător al istoriei filozofiei. O remarcabilă aplicație a cărții acesteia este că dr. Jurj urmărește formația de filozof și de istorc al filozofiei a lui Peirce trecând prin toate domeniile istoriei filozofiei din care Peirce își extrage argumente pentru propria sa teorie. Deci Peirce s-a referit la antichitatea filozofică: Platon și Aristotel, la filozofia medievală: scolasticii și nominaliștii în special dar și Sfântul Augustin, la mondernitatea care începe cu Descartes, Kant, și, bineînțeles filozofii vremii sale, Peirce este socotit părintele pragmatismului dar lângă el mai acționează și alții, în special William James… Peirce studiază atent predecesorii…. Un fir conducător al vieții lui Peirce și al intreprinderii pe care dr. Jurj o realizează prin această carte aș spune că ceea ce l-a interesat în primul rând pe Peirce a fost să restituie un fel de demnitate filozofiei într-un moment în care multă lume considera că filozofia nu mai există, nu-și mai are rostul. Tot ce-a fost filozofie s-a disipat în științe și fiecare știință are propria sa filozofie, ca atare vechiul concept de filozofie nu se mai poate susține, nu mai e operațional, Peirce vine și spune că există filozofie, filozofiei i se poate restitui statutul de altădată printr-un aport de științificitate. Metoda prin care el încearcă să cofere acest statut  de științificitate și să restituie demnitate filozofiei este semiotica și, bineînțeles, incorporare cu logica. Matematician, logician, Peirce are instrumentele importante în construirea acestui statut de științificitate. De ce alege semiotica? Semiotica..poate fi o întreagă discuție…este o știință de sine stătăroare sau, mai mult,  un instrument cu care se operaționează în construcții mai vaste…cum este pragmatismul. Peirce se ferea de acești termeni pentru că a fost depreciat în vremea lui fiind împins spre utilitarism.. Ca și, altădată, Marx. Marx, în epoca lui, a fost iritat de deteriorarea concepției lui- și las la o parte ecoul ideologic și ce știm noi despre el- vorbesc de Marx ca și gânditor, cel care, la un moment dat- nu e anecdoctică- a publicat un anunț într-un ziar german: mă numesc Karl Marx și nu sunt marxist!. Cam așa ceva a făcut și Peirce. A vrut să aleagă un termen și pragmaticism i s-a părut atât de urât încât nu va mai fi furat de alții. Asta este explicația lui. Fără să aibă o implicație politică directă este martor al Războiului de Secesiune și alege să fie de partea unioniștilor- teoretic- deși tatăl sau era, la început- secesionist și construieste un silogism: toți oamenii au drepturi politice, negrii sunt oameni, deci negrii au drepturi politice la fel ca și albii. Asta rezumă, sub forma silogismului, concepția sa politică. Să prezinți filozofia ca o intreprindere spirituală demnă și onorabilă trebuie să-i aduci contraforță, să clădești sistematic și puternic. Pentru Peirce, care este unul dintre ultimii aspiranți la a clădi un sistem filozofic așa cum au făcut-o Kant, Descartes sau Hegel în timpul vieții lor, modalitatea de a construi această demnitate filozofiei este semiotica. Realitatea ca semn ce înseamnă? Toți filozofii s-au aplecat asupra realității. Ce înseamnă realitate? Cum o percepem? Este această carte, această încăpere? Suntem noi? Facem parte din realitate? Cum o putem desena și cum o putem traduce într-un limbaj? Pentru că de la Kant știm că lucrul în sine nu poate fi cunoscut, filozofia cunoașterii având ca final  un soi de pesimism filozofic: realitatea nu poate fi cunoscută. Ceea ce putem cunoaște este doar fenomenul, ceea ce transpare prin simțuri dar simțurile sunt înșelătoare, ceea ce  rațiunea, prin categoriile sau cadrele ei intuitive poate să perceapă sau să explice dar tot timpul există un hiatus între simțuri și cadrele conceptuale. Pentru Descartes, la fel, există o ruptură între subiectul cunoscător și obiectul de cercetare de unde nevoia de a întemeia îndoiala ca metodă de investigație. Peirce încearcă să demonteze și această perpectivă, pentru el fiind important să sublinieze un fel de continuitate între obiectul gândirii, cel care, într-un fel sau altul, redă realitatea, și subiectul cunoscător. Peirce încearcă să recupereze un element care ține de simțuri, și anume percepția, s-o recupereze sub raport epistemologic, construind tot felul de categorii pe triade. Și aici dr.Jurj ne va spune dacă este o influență hegeliană- toată explicația la Hegel se bazează pe trei etaje: teză, sinteză, antiteză, Hegel simțind că dualismul kantian şi cartezian este puțin eronat, venind cu un sistem mai complex. Peirce se delimitează de Hegel, de Kant și Descartes. De la Hegel va lua concepția triadică  asupra lumii, categoriile prime a lui Peirce sunt tot trei: primaritate, singuritate şi terţiaritate. Fiecare cadru de percepere şi de descifrare al realităţii este triadic la Peirce. Semnul este definit ca un element dinamic care leagă un obiect de reprezentare pentru un interpret. Semnele se împart şi ele în trei categorii: realitatea-obiectul, reprezentarea şi interpretul sau interpretantul… Totul este triadic la Peirce. Reuşim să privim realitatea într-o modalitate care ne permite să nu cădem în capcana ultimului element. De pildă, fizica din timpul renaşterii încearcă să unifice tot câmpul de observaţie, de la teoria electromagnetică, cea care unifica două importante domenii: electricitatea şi magnetismul la teoria relativităţii şi, apoi, după dezvoltarea mecanicii cuantice la încercarea de unificare a relativităţii cu mecanica cuantică- lucru care nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla, probabil, niciodată. Ca să nu cadă în acest pericol pe care şi anticii- spre exemplu Democrit l- a sesizat, spre exemplu la Democrit ultimul element era atomul. In decursul dezvoltării ştiinţei, a fizicii în special, atomul a fost divizat în particule mai mici, multe alte elemente descoperite după atom. Ca să nu cadă în acest pericol el încearcă să construiască acest model triadic în ideea apropierii cel mai mult de realitate. Realitatea nu trebuie să fie interpretată ca un element ultim ci ca un complex pe care categoriile noastre mentale îl pot cuprinde şi interpreta. Spre deosebire de Kant şi de Descartes- marele reper de care el se delimitează, Peirce mai introduce o dimensiune şi anume impulsul social al cunoaşterii. Ce înseamnă acest impuls social al cunoaşteri? Dacă pentru Descartes şi pentru Kant subiectul cunoaşterii este unul individual, este un individ- ei tot timpul pun ecuaţia om- subiect cunoscător adică un om neindivid şi posibilitatea de cunoaştere şi obiectul de cunoscut. Pentru Peirce subiectul care încearcă să cunoască este subiectul colectiv. Este comunitatea sau numărul comunităţilor ştiinţifice din toată lumea. Acesta este subiectul care se apleacă asupra realităţii încercând s-o cuprindă în explicaţii transmisibile de la un cercetător la altul. De aici decurge, de altfel, dezvoltarea pragmatismului pentru că, o dată ce subiectul se apleacă asupra realităţii este o colectivitate este clar că această colectivitate este interesată de interpretarea realităţii în sensul în care această interpretare poate sluji în evoluţia socială, în evoluţia vieţii în general, pe componentele ei ştiinţifice dar şi pe componentele materiale: viaţă statală, viaţă comunitară, viaţă individuală, viaţă personală, tot ceea ce modernitatea aduce ca noutate, această tendinţă utilitaristă de care Peirce s-a temut că este depreciată printr-o folosire abuzivă, o recuperează susţinând tot timpul acest impuls social al cunoaşterii. Nu este un individ izolat care se apleacă asupra realităţii ci este o întreagă colectivitate specializată, instruită, care deţine o instrumentalitate sau un instrumentar extrem de laborios pentru apropierea de această realitate şi pentru interpretarea ei în sensul satisfacerii nevoilor umane…Dr.Jurj este şi medic şi doctor în filozofie, este un pionier în descifrarea acestui teren nedesţelenit care este C.S.Peirse… .” Protagonistul serii, autorul volumului Realitatea ca semn, C.S.Peirce şi deconstrucţia tradiţiei, dr. Gheorghe Jurj , vizibil emoţinat, a mulţumit Adei D. Cruceanu şi lui Ion Ştiubea,  mulţumind tare publicului select pentru prezenţă „… mă bucur că ne putem vedea şi altundeva decât în cabinet… Am vrut să vin aici pentru că începuturile poveştii care s-a terminat cu această carte s-au întâmplat la Reşiţa şi noi eram colegi şi făceam filozofie cu doamna Perianu. Biblioteca de filozofie la liceu îmi plăcea tare şi, la un moment dat, doamna Perianu mi-a dat cheia de la cabinet lasându-mă să citesc acolo. Nu ştiu dacă am povestit vreodată cum am ajuns eu să fac medicină. Eram foarte hotărât să fac filozofie. Cînd am dat de filozofie mi-a fost foarte clar că asta vreau să fac în viaţă. Pot să citesc, pot să înţeleg, îmi place să gândesc, nu mă interesează ce gândesc cei de vârsta mea mă interesează ce-au gândit oamenii în omenire, îmi place să stau de vorbă cu oameni deştepţi, cărţile de filozofie sunt scrise de oameni deştepţi  aşa că mă voi duce acolo. La care doamna Perianu spune: <tu ai înebunit? Relule, tu ai înebunit? Ce să faci cu filozofia? Uite:să fii politruc? Să predai documentele de partid? Nici vorbă!> Şi mai era doctorul Epstein cu care eram prieteni de familie foarte buni şi mi-a spus un lucru care m-a convins foarte tare: <ştii, în filozofie s-ar putea să faci bine sau să faci rău. S-ar putea ca ideile tale să fie folosite pentru binele oamenilor sau pentru a face rău oamenilor. Un gânditor remarcabil, după parerea mea, cum este Marx, iată, a fost folosit în cel mai jalnic mod cu putinţă.> Eu rămân la părerea că Marx este un gânditor remarcabi. Şi mi-a mai spus: <Ştii, dacă eşti medic măcar ai certitudinea că atât căt poţi faci un bine în fiecare zi, un bine concret oamenilor.> Mie mi-a sunat foarte bine. În plus, doamna Perianu mi-a mai spus: <Fă-ţi tu o meserie şi apoi poţi face filozofie căt vrei.> Cam asta am şi făcut. În timpul facultăţii am citit mai multă filozofie decăt medicină. Probabil. Apoi am avut tot timpul un sentiment de datorie faţă de prima mea pasiune intelectuală.  Cum a început cartea asta? A început în cabinet. Stiţi că am publicat destul de multe articole în partea de medicină de care mă ocup şi un fel de obsesie a fost să fotografiez pacienţii…Homeopatie este o disciplină aproape în întregime verbală. Pe mine asta nu m-a mulţumit şi am intrat în zona nonverbală, a semnelor medicale. De exemplu, în zona non verbală a semnelor medicale este gestul de durere care e un index. El îţi arată, ca şi cum ai arăta cu degetul. E un semn. De acolo am început elaborările în domeniul semioticii medicale…Mi-am dat seama, la un moment dat, că nu e bine ce fac…şi mi-am zis gata, rad totul, închid capitolul ăsta şi-o iau de la zero. Atunci m-am dus într-o vacanţă la Dognecea, am stat trei săptămâni la mama şi, de dimineaţa până seara n-am făcut altceva decât să scriu şi să studiez ca şi cum ar trebui să inventez semiotica. E fain să ai senzaţia că inventezi roata. E un sentiment absolut extraordinar. Bineînţeles că ea era inventată. Pe măsură ce eram în <inventare> nu citeam. Numai scriam. N-am citit nimic, am luat-o de la zero. Cînd am terminat mi-am dat seama că trebuie să mă întorc la rădăcini, la începuturile semioticii şi nu la începuturile semioticii legate de lingvistică, la Saussure ci la cei care s-au ocupat se semiotica nonverbală. Şi acesta este unul singur, Peirce. Cu cele scrise de mine m-am dus la Aura Mariş, profesor la Facultatea de Filozofie din Timişoara şi bună prietenă, a citit şi mi-a spus că nu mă poate ajuta dar ştie cine poate. Şi-i sunt recunoscător domnului profesor Grecu  care a fost un conducător de doctorat extraordinar, chiar am simţit că este un adevărat adviser cum spun americanii… Partea cea mai faină, cea mai bună a poveştii care mi-a luat multe nopţi este că scriind cartea aceasta şi Peirce fiind un polimat dar şi un extraordinar cunoscător al istoriei filozofiei, am putut să recuperez,  pe domeniul acesta îngust de semiotică, practic toată istoria filozofiei. Ceea ce este o mare satisfacţie individuală şi personală. Cartea este manifestarea unui pur egoism. Vroim s-o fac pentru mine şi, dacă a ieşit, vă spun de ce. Eram convins, după ce am dat teza, că nu o să public cartea. Domnul profesor şi câţiva m-au bătut la cap şi mi-au spus că o să păţesc ca Peirce. Scrii o grămadă şi nu publici nimica. De ce mi-a plăcut aşa de mult Peirce? În afară că este un gânditor absolut extraordinar e faptul că are o cautare intelectuală de-adevăratelea, discretă dar personală. Nu se face că face ceva. Sunt o mulţime de oameni care scriu cărţi făcându-se că fac ceva. Peirce a tot proiectat cărţi, a avut proiecte multe, de aceea m-am dus în manuscrisele sale, în caietele nepublicate pentru că acolo se vede că gândeşte pentru el însuşi. Chiar gândeşte pentru el însuşi. Nu gândeşte ca să facă pe deşteptul cu alţii sau să-i convingă. Cercetează la modul cel mai serios această nouă conceptie extraordinară. Este uluitor, asta mi-a plăcut foarte mult. In privinţa asta aş sublinia ingenuitatea filozofilor care , te miri de ce, continuă să fie adolescenţi toată viaţa. Se uită la realitate şi se întreabă ce şi cum văd. Toţi filozofii adevăraţi îşi păstrează această ingenuitate, această perspectivă proaspătă asupra lumii şi încearcă să gândească, să descopere. Nu o să vă povestesc despre conţinutul cărţii. Părerea mea este că e greu de citit, că nu e o carte atractivă. Poate o să le fie de folos celor care vor studia semiotica, celor care vor veni în zona aceasta. Mie partea care-mi place cel mai mult din această carte sunt notele de subsol. Şi că am învăţat ceva: că într-o lucrare de cercetare de tipul acesta notele de subsol spun, câte odată, mai mult despre autor sau despre text, despre travaliul intelectual, decât textul propriu zis. Textul te obligă la foarte multă rigoare pe când pe când notele de subsol- şi aici aş menţiona doi mari autori care au note de subsol absolut uluitoare- unul este Ioan Petru Culianu, absolut genial în notele de subsol si celălalt, un mare intelectual, o personalitate pe care o admir mult, Andrei Oișteanu. Al doilea lucru care mi-a plăcut a fost să citesc medievalii în ediţie bilingvă. Bănuiesc că muzicienii au plăcerea aceasta de a descoperi piese rare şi care să-i oblige să se mişte interior. E o plăcere să citeşti o ediţie bilingvă din Sfântul Augustin, să vezi cum sună textul în română, cum sună în latină, am lăsat părţi netraduse pentru că, în partea de latină, eram mai aproape de ideea de semn decât în traducere. Acesta a fost un lucru chiar amuzant… Vă mulţumesc că aţi venit şi vă mai spun că mă simt legat de Reşiţa.”Seara minunată despre Realitatea ca semn, a dr. JURJ, despre medicină şi filozofie, despre homeopatie şi semiotică, despre pasiune şi oameni de vocaţie cu putere de amprentare asupra destinelor, despre a şti, a vrea, a face şi a fi,  s-a terminat în acorduri de contrabas, bine temperate şi controlate de de prof. Eduard Gentile Ailenei. (Camelia Duca)

Eveniment organzat de Societatea pentru Cultură METARSIS- activităţi şi servicii de cultură urbană şi artă contemporană prin librăria Semn de Carte