”Nitroglicerina mamii ei de viață!”

“Mai pune un timbru pe-a inimii scrisoare,/ nitroglicerina mamii ei de viață!/ nu umbla prin frig! N-ai voie la soare!/ trotuarul vieții e lunecos, de ghiață// Și-n plus, de-o vreme, vine cineva/ și îți tot cere și îți tot ia/ amara trupului agoniseală: /dinții gurii de mucava,/ părul rariște de nea,/ mersul ca o șovăială// Încerci s-ascunzi într-un ungher/ fotografia ta de tânăr zeu/ dar iarăși vin cei care cer/ și tu ești cel ce dai mereu.// Din pânza întinsă pe șasiu/ faci un ecran de cinema/ pe ea te poiectezi: ești viu!/ și nimeni nu mai poate să îți ia// nimic, nimic din tot ce ai trăit/ între asfințit și dimineață/ și-între dimineață și-asfințit/ nitroglicerina ei de viață!/ Ai reușit! //  Olga Neagu, Ars Vitalis, pictorului Iulian Vitalis Cojocariu la aniversară 2002. Poezia a fost citită de autoare, întru amintirea MAESTRULUI, miercuri, 21 septembrie 2016, la Centrul Social „Frédéric Ozanam” al Asociaţiei Caritative „Sfântul Vincențiu de Paul” din Reșița unde a avut loc vernisajul expoziţiei de desene inedite semnate Iulian Vitalis COJOCARIU (10.01.1039- 30.08.2013).

„Nu pot fi decât bucuros să constat că o expoziție reușită atrage atât de multă lume importantă, de valoare pentru ceea ce înseamnă Reșița, pentru ceea ce înseamnă viața culturală a Reșiței, pentru ceea ce înseamnă lumina ce incumbă din cultură pe care, cu certitudine, comunitatea germană o are și o cultivă… M-ar bucura ca această colaborare pe care Forumul Democratic al Germanilor din Banatul Montan o are cu Societatea pentru Cultură Metarsis să fie extinsă și  spre Universitatea Eftimie Murgu, universitate care, pe lângă atributele pe care le are în educație și cercetare trebuie să reprezinte pentru comunitate și un pol cultural. Genul acesta de evenimente pot fi găzduite de Universitatea reșițeană” a spus, în cuvântul de întâmpinare, Christian Chioncel, proaspăt ales prodecan al Universitații Eftimie Murgu, vicepreședintele Forumului Democratic al Germanilor din Banatul Montan. Ada D. Cruceanu, critic de artă, a menționat, între altele: ”…În urmă cu trei ani expoziția lui Bebe Cojocaru și a Ioanei releva, și pentru mine… o prezență în virtualitate la Oana, o virtualiatate plastică, întrucât ea a venit atunci cu fotografie, o prezență întru uimire desăvârșită la ceea ce expunea, la acea dată, Iulian Vitalis Cojocariu… De data aceasta putem discuta despre un laborator de creație… e  îndelung discutat dacă e bine sau nu e bine să cunoaștem laboratorul de creație al unui artist. Pentru mine, de pildă, nu e bine deoarece detest orice element legat de biografie legat, într-un mod sau altul, de arta sa… și mă refer aici mai ales la scriitori unde laboratorul de creație poate fi un haos întreg. La artistul plastic laboratorul de creație poate fi altceva; are o notă de biografie a operei – ceea ce înseamnă aici nota dunăreană dar are și o notă finită în care artistul a spus până aici am să merg cu acest tip tehnic de lucrare… Vă propun să urmăriți cu atenție ce se întâmplă cu autoportretul Iulian Vitalis Cojocariu. Din câteva rânduri, foarte tensionate, într-un fel sau altul, indiferent de împrejurare, îl relevă, cei ce l-ați cunoscut veți afirma: acesta este Bebe; și, în paralel, să urmăriți portretul realizat de Ciprian Radovan… numai unul dintre ei este adevăratul Bebe. Întrebarea mea, pentru mine, desigur, este ce s-ar fi întâmplat daca portretul în creion  al lui Bebe ar fi continuat să meargă mai departe în autoportret, în ulei, în acrilic sau în ce vreți D.stră. Ar fi realizat aceeași tensiune? Ar fi propus ochiului nostru aceeași imagine absolut realistă și, în același timp, independentă de realitatea din jur, imaginea efectivă a lui? Eu spun că acolo este adevăratul Bebe… Chiar și în aceste printuri după desenele lui Iulian Vitalis Cojocariu simți cum prind culoare în acest cenușiu al creionului și în negrul cărbunelui, pe care același plastician l-a gândit de la momentul schiței până la momentul finit al lucrării… Această expoziție este un moment de reevaluare a biografiei umane a lui Iulian Vitalis Cojocariu…”

Au vorbit, cu căldură, evocându-l pe artist, Nicolae Sârbu, poet, Ion Bobeică, președinte al Uniunii Artiștilor Plastici Reșița și vechiul prieten sosit special de la Timișoara, Ioan Mercea- artist plastic.

Geta Cojocariu, soția MAESTRLUI: <<Așa cum îndeobște se spune, timpul ne fură oamenii dragi însă nu ne poate lua amintirea lor. O astfel de amintire este și în rândurile ce urmează, trimise de Oana (n.a. Oana Cojocariu, artist vizual, stabilită la Malmo, Suedia):

”Nu era des acasă și nu mă ducea în parc în fiecare zi, tocmai de aceea îmi amintesc cu exactitate acea după-amiază de toamnă, când m-a luat de mână și am mers la plimbare, pe strada cu magazine, multe dintre ele goale dealtfel. S-a oprit intenționat în fața vitrinei cu jucării și mi-a spus că îmi pot alege ce doresc. Eu i-am răspuns cu vocea mamei că nu avem bani suficienți pentru jucării. I-am simțit iritarea, dar nu a insistat. Am plecat mai departe, vorbind și ținându-mă de mână. Nu simțeam lipsa jucăriei, nu îmi doream decât să mă plimb cu el, mâna mea acoperită cu mâna lui, Bdul. Republicii dintr-un capăt la altul, de la Ceainărie până la Intim și înapoi. Am crescut și afecțiunea lui a luat forma jocurilor de cuvinte, a ironiilor strecurate subtil printre generalități, a banilor trimiși în plic când m-am mutat la liceu în alt oraș. Gesturile directe nu și-au mai găsit locul până când el s-a îmbolnăvit. Atunci, așezați pe canapeaua din sufragerie i-am luat mâna inertă în mâna mea și am mângâiat-o ca pe un animal rănit. El a început să plângă. El, cel invincibil și mereu pus pe glume. Atingerea și vulnerabilitatea lui m-au speriat și pe mine, însă am continuat să-mi plimb degetele în sus și în jos pe pielea zbârcită, cu vene în relief. Niciunul dintre noi nu și-a retras mâna, el pentru că nu o putea mișca, eu penru că nu-mi doream nimic mai mult decât să mă plimb cu el, mâna mea acoperită de mâna lui, Bdul. Republicii dintr-un capăt la altul, de la Ceainărie la Intim și înapoi. Ajunsă cu 15 minute înainte ca el  să se stingă, am înțeles că nu mai putea vorbi. I-am ridicat mâna care alunecase peste marginea patului și  atârna acum cu degetele aproape atingând gresia și am cuprins-o între palme în timp ce repetam fraze fără sens. Singurul detaliu pe care mi-l amintesc că l-am rugat să-mi dea un semn dacă mă aude, dacă știe că sunbt lângă el. Degetele s-au mișcat milimetric încercând să strângă latul mâinii mele drepre; și eu nu îmi doream nimic mai mult decât să mă plimb cu el, mâna mea acoperită de mâna lui, Bdul. Republicii dintr-un capăt la altul, de la Ceainărie la Intim și înapoi; el nu a mai venit.”

MI S-A CUIBĂRIT ÎN SUFLET respiră – mă roagă. Acum trei ani Bebe s-a mutat într-o stea luând cu el ceva din mine, ceva din noi.>>

Momentul muzical al serii a prilejuit întâlnirea celor prezenți cu Didina CUREA, fata frumoasă, sensibilă care a întregit, prin piesele interpretate, emoția unei seri de neuitat.

Eveniment organizat de Societatea pentru Cultură METARSIS- activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană prin librăria Semn de Carte, Forumul Democratic al Germanilor din Banatul Montan, Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița, Centrul Social „Frédéric Ozanam” al Asociaţiei Caritative „Sfântul Vincențiu de Paul” din Reșița  și ”îngerul păzitor” al ”Paznicului Cerului” doamna Geta Cojocariu, soția Maestrului.