Orașul cu poeți/ Cetatea cu poetese

Lume multă și bună la librăria reșițeană Semn de Carte în seara zilei de miercuri, 9 martie 2016. Tineri și adulți, multe doamne distinse și domni galanți au fost prezenți la seara Anei Kremm, umplând până la refuz unul dintre spațiile reșițene hărăzite să găzduiască evenimente culturale- atât de necesare într-un oraș devenit, din păcate, tot mai trist și mai gri, supranumit, cândva, “Orașului cu poeți”. Absolventă a Facultății de Litere din Universitatea clujeană “Babeș-Bolyai” secția română-latină, nascută – să fi fost vreun semn?- la 15 septembrie 1953, la Ramna, în fabulosul Banat Montan, Ana Kremm- dascăl de vocație- a predat limba latină și a fost director al unuia dintre liceele-emblemă ale Reșiței- Liceul român-german “Diaconocivi Tietz”, supranumit “Bastilia”. Cu o bogată activitate publicistică și colaborări la reviste culturale dintre care amintim: Semenicul, Reflex, Timpul (Reșița), Lumea veche (București), Banater Zeitung (Timișoara), Banater Berglanddeutscher (Germania), Ana a “descoperit frumusețea poeziei în vâltoarea vieții… transmițând emoție prin poezia autoreflexiva” (Calin Chincea). Despre autoarea care a debutat la 60 de ani, în 2013 cu volumul Cuvintele între pământ și cer, LX+1… poezii (ed. Tim, 2013) și despre cel de-al doilea volum semnat Ana Kremm Pescuitorul de metafore (ed.Tim, 2015) – dovadă vie că visele pot fi realizate la orice vârstă- au vorbit editorul volumelor, Gheorghe Jurma “… Şi în prima şi în cea de-a doua carte autoarea meditează asupra cuvântului, asupra rostului pe care poezia şi cuvântul îl au în viaţa omului. Pe de altă parte, aceasta îşi extrage seva, să zicem aşa, dintr-o realitate care, totuşi, încearcă să fie şi una meta, că de aceea metafora, şi e şi scris greceşte «metaphore», este o realitate care poate fi văzută în imediatul ei sau în esenţa ei de dincolo de ceea ce se poate vedea la suprafaţă…“, poeta Liubița Raichici: “…Ana Kremm și-a împlinit acest destin purtat, de poetă, la 60 de ani cu un curaj extraordinar, descoperindu-ne talantul său și înmulţindu-l… Ea știe și cine este și unde este și iată, a ieșit din zona sa de confort pentru că a fi poet înseamnă să-ți expui interiorul… Ana, respectată pe bună drepatate ca un cadru didactic devotat și ca om extraordinar, devenind poetă a intrat într-o categorie mai puțin respectată. Așa simt eu, ma iertați pentru sinceritate. Poeții sunt undeva, tolerați. Îi doresc să-și îndeplinească harul și darul, cu tot curajul și toată responsabilitatea, Ana fiind un om cult care știe, poate și are talent“, criticul Călin Chincea: “…pe Ana o știu de la liceu; minionă, blondă, obsedată de poezie, melancolică… dovadă că la 60 de ani poezia se naște cu adevărat în contactul cu cuvintele. Emoțiile copilăriei, ale adolescenței, dragostea, tristețea, primele lovituri ale sorții au copleșit-o și a trăit poezia ca pe-o mare dramă care există și în această carte și o înnobilează. De la o anumită vârstă poetul își descoperă frumusețea vieții în tragismul contemporan… Poezia Anei este povestea vieții ei… Un poet nu trebuie să scrie multe poezii, doar câteva care să te năucească. Poemele Anei sunt scrise în conștiința latinității noastre… sensibilitatea explodează sangvinar, spun adevăruri despre viață și emoționează“, istoricul Dana Bălănescu: “… sunt copleșită de poemele Anei Kremm și, de când mi-a dăruit cartea o citesc cu plăcere“ mărturisește specialista în numismatică, citind, cum altfel?, poemul intitulat Moneda urmat de Toiagul pierdut, poetul 
Iacob Roman: “…poezia este asemănătoare unei vânători… pasăre rară sau animalul fabulos al poeziei nu-l poți prinde de unul singur. Trebuie să ai și hăitași, și pușcași și organizatori și câini- toate te ajută să iasă o vânătoare așa cum trebuie. Asta se vede în dese rânduri, se vede și la Ana… Un dascăl lucrează într-un anumit fel… lirica aceasta didactică o mai întâlnim și la colegul nostru din Almăj, Iosif Băcilă… un dascăl, fără să vrea, lucrează într-un anumit fel… de aici vine și discursivitatea… Ana este un bun bănățean, mai presus decât lirica feminină, pentru că Ana nu-și dă drumul nici măcar la feminitate, dar are tot timpul din lume, nu se grăbește, construiește fiecare poem și are grijă ca nu cumva să rămână ceva nespus, nu merge pe intuiție, îl explorează și-l face absolut științific… Unde va duce acest experiment?… Dacă va stabili un raport de colaborare cu cuvintele și va rămâne șefa lor, va transmite experiență… Mă bucur că Ana este activă și participă la Cenaclu (Semenicul n.a.) pentru că acolo se discută pe text- aceasta este munca în echipă“, Preacucernicul părinte Petru Berbentia: “…Un poet, e adevărat că a fost și rege și psalmist, a spus că  doar de la 80 e chin și durere. Până acolo mai este, puteți să scrieți înca 30 de cărți pâna atunci și și de-atunci, cu chin și durere, veți putea să mai scrieți. Asta este credința mea… Am venit aici să caut poezie și sunt convins că o s-o aflu. Vă doresc să fim împreună și la timp de durere“, Ada D. Cruceanu: “ Până la chin și durere mai avem, sper… Citind volumul acesta în urmă cu ceva timp mi-am format o părere și am fost curioasă să văd dacă rezistă în timp sau rămâne doar o părere… ei bine, a rămas. Pornind de la coperta a IV-a, acolo unde Ana Kremm, sigur, cunoscătoare a culturii și a limbii latine, știe cum limba și cultura latină au pus întregii Europe,- și nu numai-  piedici. Față de aceste piedici pe care omul nu poate și nu are voie să le treacă, există totuși, în aceeași cultură și în aceeași limbă, o șansă. CARPE DIEM! Și pornind de aici, (în situația în care Olga Neagu scrie,  CARTE DIEM!- următorul volum al Olgăi Neagu sper să se numească DIEM CARTE, sau DIES LIBRI) acest spațiu al CARPE DIEM îmi pare mie a fi căutarea metaforei în cazul Anei Kremm și, dacă mergem până la capătul logicii mele, aș putea crede că și pentru ea, ca pentru noi toți, dar pentru ea ca și conștiință poetică de sine însăși scrierea, însăși existența versului  este deja meta, este deja o așezare dincolo… Căutarea metaforei se leagă de ceea ce vede, simte și poate înregistra în existența cotidiană… M-aș lega de un singur poem al acestei cărți, cel în care personajul citește un ziar. Ziarul de ieri. Semn că există, pe lângă CARPE DIEM și un ANTE DIEM  ceea ce înseamnă că în scurgerea timpului există și o situație de anteplasare a metaforei, exact acest simplu și hedonist CARPE DIEM.  În același poem… tocmai pentru a descoperi o metaforă la vedere, îl parcurgem până la sfârșit ca să descoperim că în cotidianul în care citim ziarul de ieri, trăind și retrăind ziua de ieri, nu ajungem să citim ziarul de azi decât mâine, vom trăi ziua de astăzi mâine, avem șansa de a pierde undeva o cafea. Și dacă pentru noi toți apa fierbe, pentru poet focul topește apa. Este aici șansa poetică, aș spune și pentru bănățeanul Iacob Roman și pentru noi, ceilalți nebănățeni, de a descoperi în cotidian și de unul singur, nu pe căile celor care te ajută – ei îți vor oferi doar ziua lor, nu și ziua ta- ceea ce este dincolo de prezentul absolut, ceea ce este meta. Cartea aceasta, chiar daca nu prin toate poemele sale- ca și cartea anterioară, este o căutare  și prin versuile ei este un bun câstigat. În același poem, din păcate pentru noi toți, poeta mai adaugă ceva. Ne spune că toate lucrurile sunt Déjà vu. Dacă, cel puțin în lectura mea, poemul legat de ziar, de ieri și de mâine, s-ar fi oprit aici: Pun de o cafea și ascult/  cum focul topește apa și  n-ar fi mers mai departe Mă îmbrățișează/ senzația unui déjà vu, poemul acesta era emblematic. Sper ca Ana Kremm să știe de acum încolo că un déjà vu nu are ce căuta ca metaforă. Nu ca prezență absolută. Și sunt sigură că așa va fi. Când scria, acum câtiva ani, în Cenaclului de la Bocșa, Ana Kremm era, la acel moment, vocea absolută a Cenaclului. Cred că în acest viitor Oraș cu poete sau Cetate cu poetese, vocea Anei Kremm este una a certitudinii. Déjà vu trebuie să se lipsească într-o certitudine pentru ca poemul ei să redevină dramaticul poem a lui CARPE DIEM.“  Ana Kremm: „ Vă mulțumesc pentru prezență și pentru bucuria de a fi împreună, astăzi, aici, pentru că astazi e 9 martie, e baba și iată că nu a ploat. M-am tot rugat să nu plângă astăzi pentru că, dacă îi citsc eu poeziile o apucă plânsul- captatio benevolentiae. Daca ascultăm ce spun înțelepții, PLOAIE, COPII, aș adăuga eu CĂRȚI, să nu ceri Domnului, să nu-l forțezi să ți le dea atunci când tu ai nevoie. Ele vor veni la momentul potrivit. Cu ploile nu snt prietenă, cu COPILUL- mi l-am dorit- l-am primit, și cărțile au apărut la momentul potrivit. Nici mai devreme, nici mai târziu. Aș fi vrut să încep cu citirea copertei IV dar a facut-o Ada și a făcut-o frumos. Voi pune accent nu pe restricțiile pe care ni le pun cultura și literatura ci pe cel care scormonește . Aparent acest cuvânt nu-și prea are loc aici. SCORMONITORUL. Sună ca o piatră aruncată într-o apă limpede. L-am folosit pentru ca el nu exclude ci include. Cu toții scormonim ceva, undeva și în mod special viața. Nu întâmplător capitol II al Pescuitorului de metafore are titlul Lustruind cioburi. Ce sunt, de fapt, cioburile? Tot timpul din spatele nostru se sfarâmă și, înainte de a ajunge nisip, el este ciob. Adică, o bucățică în care ne putem regăsi. Dar pentru a ne regăsi trebuie să le lustruim bine de tot. În acest capitol de mijloc încerc să mă regăsesc, încerc să cobor în trecut, încerc să mă regăsesc și am curajul să recunosc anumite momente ale vieții mele, să le transform, zic eu, în poezie. M-au emoționat azi, de-opotrivă, tinerii muzicieni și cei care au citit versurile mele astăzi și le mulțumesc. Mi s-a părut că sună altfel poezia mea rostită de altcineva. Sunt convinsă că cei care vă veți apleca asupra volumelor mele veți găsi măcar o poezie în care să intrați  în aceste metafore, să le găsiți sensul și să le descoperiți emoția. Nu sunt doar un exercițiu, un joc al cuvântului. Este foarte multă trăire și foarte mare emoție. Un dicton latin spune Primum vivere deinde scribere –În primul rând trăiește, apoi scrie. 60 de ani am trait, acum am început să mă uit în spate la cioburile rămase și să mi le asum. Liubița Raichici spunea că oricare carte scrisă te construiește. Eu aș duce mai departe ceea ce a spus și aș adăuga: Cu oricare poezie începi să te descoperi… Vă mulțumesc din suflet pentru atmosfera atât de prietenească și caldă cum n-am trăit de mult.”

Momentul muzical al serii a fost asigurat de Liceul de Arte Sabin Păuţa din Reșița prin  Georgiana Cojocariu și Florentina Samoilă – oboi (clasa prof. Zenaida Vârdău), la pian prof. Cristian Roșoagă.

Dan Ghilea, Liceul Diaconivici Tietz, chitară și voce.

Au recitat din creațiile Anei Kremm: David Duca- Colegiul Național Traian Lalescu, Larisa Struță- Liceul Diaconivici- Tietz, Armina Lăzărescu, Lorena Gia și Paul Adrian Cîrstea- Liceul Mircea Eliade.

O seară perfectă la Semn de Carte, cu muzică și poezie, cadou inedit doamnelor, domnișoarelor și, de ce nu, și domnilor, întru bun început de primăvară reșițeană, într-un Oraș al poeților.

Eveniment organizat de Societatea pentru Cultură METARSIS- activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană prin librăria Semn de Carte.