KITSCHUL…

Postat de în Articole apărute în presă » 0 Comentarii

24 Sep

Garana„Acum la modă este kitschul”

Originar din Timişoara, Bata Marianov (născut în 1943) a studiat Sculptura la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti. În anii ’80, a emigrat în Germania. A trăit în Germania şi Franţa, iar după Revoluţia din Decembrie 1989, s-a mutat în localitatea cărăşeană Gărâna, unde stă în timpul verii; aici are, în ordine cronologică, al 13-lea atelier. În Banatul montan a organizat şi a coordonat mai multe simpozioane de sculptură în lemn. Lucrările realizate se regăsesc în Parcul Internaţional de Sculptură de la Gărâna şi în Parcul Teiuş din Caransebeş. În anul 2009, a avut loc retrospectiva creaţiei sale, sub genericul Snopul, la Muzeul de Artă din Timişoara, prilej cu care s-a editat o amplă monografie. Cărţi publicate: Trecerea nimicului prin ceva (Crater, Bucureşti, 1999); Pe drumul spre La Mancha (Marineasa, Timişoara, 2004); romanulLauri de plastic şi Dialoguri despre înfăptuire şi desfiinţare cu Mihaela Cristea (Fundaţia Culturală Arca, 2009). Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia, respectiv din România.

Despre începuturi…

Am prins să desenez pe cînd eram copil. În liceu, desenam cu multă plăcere în timpul orelor, nefiind atent la ceea ce se petrecea în jur. Desenam pe maculatoare şi asta îmi producea mai multă satisfacţie decît să ascult ceea ce spuneau profesorii. Ca o paranteză, am fost dat afară din şcoală, în clasa a V-a elementară, în mod brutal, pe considerente politice. Aveam 11 ani. Pînă la urmă, am absolvit Şcoala Medie nr. 5, din cartierul Fabrik, liceul clasei muncitoare sau „al golanilor“, cum i se mai spunea. Protipendada îşi trimitea copiii la liceele din centrul Timişoarei, la „Loga“ (devenit „Nikos Beloiannis“) şi la „Carmen Sylva“ (preschimbat în „Eftimie Murgu“).

În Timişoara a existat o facultate de desen. De ce nu aţi studiat aici?

Era un Institut Pedagogic de trei ani, mai degrabă un fel de insulă provizorie de salvare (ca să nu fie luaţi la armată) pentru cei care voiau să facă Artele, dar care nu reuşeau la institutele mari din cauza concurenţei teribile. Neterminînd liceul de specialitate, pentru mine, prima admitere a fost foarte grea. Am avut puţin timp la dispoziţie ca să mă pregătesc: 29-30 de candidaţi pe un loc, uneori şi mai mulţi, era ceva obişnuit pe vremea aceea.

Cu cine v-aţi pregătit pentru admitere?

Cu sculptorul Octavian Maxim, care mi-a fost profesor de desen la liceu şi care m-a luat la el în atelier ca pe un fel de ucenic. Acolo am desenat, am modelat, încercînd să recuperez ceea ce alţii au făcut ani de zile. Evident că n-am putut reuşi de prima dată – dădusem admitere la Cluj, la „Andreescu“. Mi-a surîs norocul după doi ani, cînd încercam a treia oară. Atunci, m-am decis pentru Bucureşti şi bine am făcut. Institutul din Bucureşti se deosebea de cel din Cluj, profilat mai degrabă pe o tradiţie austro-maghiară – o sculptură provincial-burgheză: bronzuri, madonine, crucifixuri, portrete dulceag lus – truite etc. Cam asta era. Aşa lucrau mai toţi absolvenţii de acolo. Rar îi reuşea cîte unuia dintre ei să se desprindă de chiţibuşăreala care le intra în sînge. 

Observatorul culturalLa Bucureşti, arhaismul popular românesc

Iar şcoala din Bucureşti?

Neavînd acea tradiţie imperială, școala bucureşteană era mai apropiată de arhaismul popular românesc, care, pînă la un punct, era chiar benefic pentru noi. Este substanţa din care s-au hrănit şi Brâncuși, şi Paciurea, şi Anghel etc.

Aţi avut modele, în timpul studiului, printre profesori, printre artiştii de atunci?

Nu, din păcate, nu. Pentru un tînăr student la Arte, e bine să aibă la început un reper nemijlocit. Noi, generaţia mea, am studiat pe vremea cînd realismul socialist îşi dădea duhul, de fapt el a fost abolit cînd eram noi în anii III-IV. Comandamentul ideologic al establishmentului politic românesc se schimbase peste noapte, cum e obiceiul pe la noi, iar România se orienta spre o artă naţională. Tot ceea ce era de provenienţă sovietică trebuia înlăturat. Atunci a apărut la orizont Constantin Brâncuşi, care, pe vremea anilor mici de studenţie (I, II, III), ne era chiar interzis. La bibliotecă, dacă voiai să vezi un album Brâncuși, la fondul special, nu ţi se dădea decît cu aprobare de la rectorat. Brâncuși era considerat artist occidental şi decadent. Dar lucrurile se schimbaseră între timp, cum am spus, nu pentru că ai noştri culturnici ar fi înţeles genialitatea lui Brâncuși, ci pur şi simplu pentru că era român şi oltean ca Ceauşescu. S-a mers pe ideea că, de-acum încolo, Brâncuși trebuia să devină un „tătic“ ideologic. Era o artă de sorginte naţională, dar de bun-augur, pentru că arta modernă nu poate trece pe lîngă Brâncuși fără să-i acorde toate onorurile.

După absolvirea Institutului, aţi revenit la Timişoara, unde aţi fost o vreme şi dascăl.

Voiam să mă fac sculptor, şi nu profesor de desen. Cînd am intrat în Institut, nu era obligatoriu contractul cu Ministerul Învăţămîntului, dar în anul al V-lea, ne-au obligat să semnăm un angajament, prin care trebuia să optăm pentru a doua diplomă, cea pedagogică, pentru a putea fi repartizaţi în învăţămînt. Pînă la noi puteai să urmezi cursul de pedagogie şi pe cel de metodică sau puteai să nu le faci, dacă considerai că pentru sculptură nu ai nevoie de aşa ceva. Bineînţeles că am fost îndărătnici – grupul, anul nostru, „Gibonii“ – şi, la început, nu am vrut să semnăm. Ne-au ameninţat că ne vor da afară din facultate. Am stat noi şi ne-am gîndit că ne tot dăduseră afară, după care ne reprimeau. Dar de data aceea, însă, parcă era altfel. Anul 1968… Intrase spaima în regim, pe toată planeta bîntuiau revolte studenţeşti. Le era frică să nu sară scînteia şi la noi. Erau decişi să meargă pînă în pînzele albe. Pînă la urmă, a trebuit să semnăm şi, în final, am ajuns profesor, la Liceul de Artă din Timişoara. Trei ani am stat, atît cît să-mi onorez contractul, fără să fie nevoie să-i plătesc Statului banii pentru studii.  

Căutam un surogat de patrie

Aţi emigrat în Germania, la începutul anilor ’80…

Da, am emigrat în 1984. Nu neapărat că mă săturasem de salamul cu soia, de copitele de porc („adidaşii“), de jumătăţile de cap de porc, cărora le spuneam „computere“, sau de alte zgîrciuri nenorocite pe care ni le aruncau curvele comuniste, nouă, plebei flămînde, în timp ce ei mîncau caviar. Tot ceea ce era bun mergea la export, în Italia, de exemplu… Nu! Nu asta m-a determinat să plec, ci starea aceea de disperare, de tristeţe fără margini, de care nu scăpai decît prin sinucidere sau alcoolizare. Eu am ales exilul.

InterviuAţi trăit şi aţi creat în Germania şi în Franţa…

Imediat după 1984, cînd am ajuns în Ger – mania, am pierdut vreo trei ani pînă m-am pus în situaţia de a putea face ceva: învaţă limba, fă-ţi contacte, găseşte un atelier etc. Apoi, tatonările mele începuseră să meargă în direcţia Dalmaţiei (loc de unde erau bunicii după mamă şi unde voiam să-mi găsesc un aşezămînt). Umblam hăbăuc, căutînd ceva de care să mă pot agăţa, un surogat de patrie. La un moment dat, s-a apropiat şi anul de pomină 1989, cu demolări de ziduri şi căderi de cortine de fier, dar se declanşaseră şi tragediile din Balcani, cu ale lor spectre de sînge şi moarte. Nesiguranţa era mare, la fel de mare ca şi speranţa; inflaţia devenise galopantă şi totul era la pămînt. La un moment dat, era cît pe-aci să-mi găsesc un loc şi să mă aşez acolo, dar n-a fost să fie, căci, în scurtă vreme, s-a descompus ţara aceea, iar pentru mine totul a devenit o mare deziluzie. Mi-am căutat un alt loc, sperînd că mă voi putea aşeza în altă parte a Mediteranei, nu neapărat în bazinul adriatic. Am bătut toată partea de nord a Coastei Mediterane: Grecia, fosta Iugoslavie, Italia; într-un tîrziu, m-am oprit în sudul Franţei, unde am crezut că îmi voi găsi liniştea. Nici iluzia asta nu a durat prea mult.

Cum a fost în Franţa?

Am stat cinci-şase ani. Mi-a plăcut Franţa, şi acum îmi place, mai ales Sudul, un loc extraordinar, plin de istorie. Dar nu a fost să fie; am înţeles, pînă la urmă, că pentru noi Franţa este şi ea tot un fel de păcăleală. Franţujii, la prima strigare, par mai culanţi, mai drăguţi, mai primitori ca nemţii, cum să-ţi spun, o păcăleală latină… Curînd, mi-am dat seama că, de fapt, tot un străin şi tot singur va trebui să rămîn, stînd într-o încremenire pioasă şi uitîndu- mă în sus, cu un neţărmurit respect, spre gloria Franţei. Atunci, cîndva, am simţit că a venit din nou timpul să ridic ancora. Între timp, achiziţionasem casa de la Gărâna, fără să ştiu precis ce va urma.  

Am pus şi eu botul la iluzie

Cînd a fost asta?

În 1990, cînd au plecat nemţii în masă. La fel ca atîţia alţii, înaripat de speranţa că vom putea duce o viaţă normală, europeană, în România, am pus şi eu botul la iluzie. Mi-am zis că se vor schimba lucrurile, că merită să mai încerc o dată. Am ajuns să cred că, totuşi, locul meu este aici. Am făcut pasul, dar nu în totalitate, nu m-am mutat definitiv. Stau numai vara, cît e timpul frumos. Mi-am transformat reşedinţa de la Gărâna într-o casă mediteraneeană, cu pergole şi terase, ca să văd cerul. Dacă m-aş închide ca-ntr-un bîrlog, cum e obiceiul la munte, n-aş mai vedea nimic din cer şi atunci ce rost ar avea totul, la ce toată osteneala? Numai că, atunci cînd vine iarna, trebuie să plec. La fel ca urşii carpatini, mă duc undeva la iernat.

Aţi început să organizaţi Simpozionul de Sculptură de la Gărâna…

Am început cu Gărâna cînd mi-am dat sea – ma că nici în Franţa nu este locul meu. Artistul, dacă nu mai poate să spere şi să viseze, pur şi simplu îşi pierde entuziasmul, asta în cazul în care nu moare şi cu sufletul, şi cu trupul..

De ce au fost doar trei ediţii?

Pentru că politicienii români, care sînt mai toţi nişte hoţi, ca să nu zic chiar tîlhari la drumul mare, îşi închipuiseră că o să facă cu mine fel de fel de afaceri. Cînd au văzut că nu merge, mi-au suspendat finanţarea. Ba mai mult chiar, au trimis pe capul meu controale financiare, ca să vadă dacă nu cumva fur de unul singur, într-un mod neştiut de ei, şi lor nu le pică nimic. Asta a fost tot, mai mult nu pot să-ţi spun. Acum, de exemplu, dacă te duci în Piaţa Unirii şi vezi pancartele tinerilor, care demonstrează scandînd „Hoţilor, ne-aţi furat ţara!“, pentru mine chestia asta nu e o noutate, înţeleg perfect ce vrea să spună tineretul.

Şi Simpozionul de Sculptură de la Caransebeş?

Simpozionul de la Caransebeş e niţeluş altfel. Organizarea a aparţinut Primăriei Caransebeş. Eu am fost doar coordonator, un fel de manager cultural-artistic: alegeam ar – tiştii, rezolvam problemele directe ce ţineau de producerea sculpturilor pînă la amplasamentul lor, gîndindu-mă la ansamblul final. Mă ocupam de imaginea întregii acţiuni, inclusiv de tipăritul materialului publicitar, de tot ceea ce ţine de partea artistică şi de PR-ul ei. De partea tehnică şi financiară avea grijă Primăria. Asta s-a întîmplat timp de şapte ani. Între 2003 şi 2010. Şapte ediţii au fost în total. Am făcut un parc monumental de sculptură în lemn ‒ 33 de lucrări, de cîte cinci-şase metri înălţime.

De ce aţi întrerupt colaborarea cu ei?

Pentru că s-a umplut Parcul Teiuş şi nu a mai fost loc pentru aşa ceva. Dar ei au continuat şi după mine, făcînd sculpturi în piatră, care sînt împrăştiate prin oraş, nu au de-a face cu cele din lemn. Deci eu le-am făcut o poveste rotundă, încheiată, zic eu, cu cap şi coadă. 

Sculpturile de la Gărîna sînt pe cale să se deterioreze

Sculpturile de lemn din Parcul de sculptură de la Gărâna sînt deja afectate de intemperii…

Da, sînt pe cale să se deterioreze, deoarece nimeni nu se ocupă de ele, deşi sînt preluate în fişierele Ministerului Culturii. Am adus artişti care reprezintă ceva în sculptura românească, artişti buni, talentaţi şi afirmaţi. Ele se degradează pentru că sînt lăsate de izbelişte. Eu nu am nici puterea financiară şi nici puterea fizică să mă mai caţăr pe ele şi să le conserv periodic. Se vor degrada de tot, dacă cineva nu va lua măsuri… Ministerul Culturii, Consiliul Judeţean, primăriile, nu ştiu exact cine. Sînt atîţia care au ştampile şi ştampiluţe în Ţara Românească şi nu fac nimic.

Cum vedeţi sculptura monumentală din spaţiul public, astăzi (În România şi în străinătate)?

În primul rînd, ideea de spaţiu public cu monumente lui, aşa cum o înţelegem noi, aici, nu mai există nicăieri în lume. Statele occidentale şi-au făcut monumentele la timpul potrivit, în secolele trecute, la începutul secolului al XX-lea cel tîrziu. După care spaţiul public, rezultat prin apariţia arhitecturii moderne, a început să fie dotat cu un aşa-zis mobilier urban, care nu mai este statuia ecvestră sau bustul. Noi am făcut monumente în timpul lui Ceauşescu (şi după aceea) pentru că nu le aveam făcute cînd trebuia. Erau puţine, atît în Bucureşti, cît şi în alte oraşe. A fost necesar un efort de recuperare pentru ceea ce nu s-a făcut în secolele anterioare. Asta însemnînd chiar să inventezi domnitori eroi sau să faci busturile „celui mai iubit fiu al poporului“, Pingelică de Scorniceşti, cu preafrumoasa lui domniţă Leanţa, doctor în ştiinţe, dar fără diplomă de absolvire a şcolii elementare. Aşa că pune-te, omule, pune-te, artistule, şi luptă, lucrează la gloria trecută şi viitoare a neamului românesc.

Ce părere aveţi despre lucrările de sculptură apărute în spaţiul public după 1989?

Sînt la fel de proaste ca şi cele făcute înainte de ’89, nu există nici o diferenţă. Nu sînt, oare, opera aceloraşi personaje?

Aţi amintit de „mobilierul urban“…

Mobilier urban înseamnă altceva. La noi nu există, pentru că, neavîndu-le pe celelalte, a trebuit mai întîi să ne facem restanţele. În toată lumea, dar mai ales în Europa, există statui ecvestre. Cum să intrăm în rînd cu oamenii fără „ecvestre“? Adică noi sîntem mai prejos decît alţii? Ia să se facă şi la noi ecvestre, a comandat Ceauşescu. Deci s-au făcut ecvestre. Cum sînt făcute? Pe gustul lui scornicist, aşa cum e şi Casa Poporului – mare şi urîtă. Mobilierul urban este ceva care nu comemorează nimic. Ceva de genul „Clemei de rufe“ a lui Oldenburg, din Philadelphia, unde, sincer să fim, nici nu mergea altceva. Nici măcar o „masă a tăcerii“ (Rîde).

În Timişoara se preconizează realizarea unor statui ecvestre: Eugeniu de Savoya, Iancu de Hunedoara…

Păi, da, despre asta vorbeam… Cine o să le facă? Or să le facă tot ăia, care făceau şi îna – inte de ’89 monumente. Trebuie să înţelegi că producerea unui monument este o „afacere“. O afacere de stat, aşa cum au fost investiţiile strategice, privatizările de industrii rentabile, concesiunile de exploatare a diverselor resurse naturale etc. Cu alte cuvinte, ceva care aduce bani. Bani mulţi. Bani cu care vor fi umplute multe, multe buzunare. Orice trepăduş care are de pus o ştampiluţă, fie ea cît de mică, pe documentele monumentului, va primi o bucăţică din cozonac. Unii mai mare, alţii mai mică, după cum e ştampiluţa pe care o deţin.

Aţi primit, în ultimii ani, comenzi din România?

Nici un fel de comandă. Niciodată n-am primit nimic şi nici nu aştept nimic de la cineva.

Aţi început să scrieţi de prin 1990. Sînteţi autorul mai multor cărţi. De ce aţi făcut această trecere de la arta plastică la scris?

Pentru că în formă nu se poate protesta. Forma este rezultatul unei emanaţii energetice, o manifestare a bucuriei. Forma nu poate fi negatoare, ea este afirmativă prin excelenţă. Un sculptor care construieşte este un meşter faur, nu un distrugător. Spiritul contemporan este unul al disperări, al negării, distrugerii. 

Un gol oribil, care ne înghite încetul cu încetul

Credeţi atunci că reuşiţi să spuneţi în cărţi ceea ce nu puteţi să spuneţi dincolo?

Evident. Noi am învăţat de la Brâncuși să fim fauri, constructori, pentru asta ne-am pregătit. Iubind lumea modernă, noi am fi vrut să contribuim la construirea ei, aşa cum au visat-o toţi progresiştii şi toate utopiile din Occident, de la începutul secolului al XX-lea, pe care le-am preluat şi noi – ce altceva era acel „viitor luminos“? Credeam că vom construi o lume nouă, o lume în care tehnologia îi va salva pe oameni, de fapt ăsta este sensul de la care au plecat şi futuriştii, nu-i aşa? A construi o lume prin tehnologie, o lume care să-l scoată pe om din umilitoarea servitute a muncilor grele, ajutîndu-l să se poată dărui mai mult muncilor creative şi culturii. Asta a fost una dintre utopiile secolului al XX-lea. Ce altceva voia să spună Marinetti în 1915, cînd afirma că o maşină de cursă e mai frumoasă decît Venus din Milo? Nu a fost să fie aşa. A izbucnit Primul Război Mondial, cu toate aparatele lui de distrugere în masă: tancuri, arme chimice etc. Apoi a venit cel de-Al Doilea, cu Holocaustul şi bomba atomică, mai apoi Războiul Rece ş.a.m.d.. Toate astea au nimicit pur şi simplu acea frumoasă utopie umană, cea a unei lumi mai bune în care, cîndva, omenirea ar putea ajunge. Lucrurile astea s-au evaporat toate, instalîndu-se un gol oribil, care ne înghite încetul cu încetul. În acest gol nu-şi mai are loc spiritul de faur, ci numai unul distructiv, meschin globalizat, în care fiecare este invitat să trăiască individual, numai pentru sine. Eu m-am pomenit într-un Occident unde voiam şi unde speram să pot contribui cu ceva la construirea unei noi estetici, mai democratică, astfel încît şi vocea Europei de Est să fie luată în considerare. Cu speranţele cu care plecasem de aici m-am pomenit că nu mai am ce face. Într-un loc în care meşterii fauri îşi adună corturile, ca la spartul tîrgului, întîrziatul istoriei se simte inutil. Te uiţi la ei, vezi că s-au apucat să demoleze: „Construitul e de domeniul trecutului, acum spargem, rupem tot, nu se ştie ce va veni, dar noi le lichidăm pe astea de pînă acum. Dacă vrei, pune mîna şi mai dărîmă şi tu cîte ceva“. Rămîi cu gura căscată şi te întrebi: unde dracu’ ai ajuns? De fapt, asta este postmodernitatea: demolarea a ceea ce a făcut modernitatea. Nu mai există reguli, nu mai există stil, nu mai există axiologie, nu mai există nimic.

Şi dumneavoastră ce aţi făcut? Aţi construit în continuare?

Închizîndu-mă în atelier, am continuat să-mi construiesc lumea mea, paralel cu ceea ce cerea piaţa. Dar am început să-i critic vehement. Nu am urmat sfaturile celorlalţi români, prieteni sculptori, care au ajuns înaintea mea în Occident, care îmi spuneau: „Bătrîne, uită tot ce-ai învăţat acolo şi ia-o de la zero“. Mi-am zis: Dumnezeule, să arunc totul la gunoi, trecutul, viaţa, biografia mea, totul, totul aruncat la gunoi şi început de la zero? Aşa ceva nu se poate, e ceva greşit în socoteala asta, oare cine îmi garantează că şi acel „nou“ nu va ajunge, şi el, în scurtă vreme, la groapa de gunoi? Nebunie curată. Am decis să merg contra curentului, dar revolta nu mi-o puteam exprima prin sculptură, pentru că, de fapt, ce înseamnă această postmodernitate revoltată (probabil, pe drept)? Nu înseamnă altceva decît să strigi, să-ţi faci nevoile pe steagul naţional al nu ştiu cărei ţări, ca să te bage cineva în seamă, pentru că numai aşa poţi deveni celebru. Protestul politic, la un moment dat, ajunsese ultima formă de răzvrătire, toate celelalte fiind deja omologate. Să-ţi arăţi fundul în public, să te ungi cu sînge, să te mînjeşti cu rahat şi alte performance- uri de genul acesta ajunseseră moda zilei: „gloria postmodernă“… la ora actuală, şi astea sînt depăşite. Mi-am dat seama că aşa ceva nu este pentru mine şi am început să scriu, să zic aşa, prin legitimul impuls al protestului. Paralel, făceam formele care îmi plăceau şi, din cînd în cînd, le expuneam. Şi tot din cînd în cînd, mai aveam şi cîte un succes. Evident, în nişa în care mă plasasem.

Nu-ţi mai rămîne decît să te distrezi pe seama proştilor

Cum vedeţi sculptura secolului al XXI-lea?

Nu ştiu, cea de acum este kitschul. Acum el e la modă, kitschul planetar al culturii de masă globalizate. Ce poate să fie altceva decît zarzavat dulceag şi penibil un produs al lui Jeff Koons? Cine e Jeff Koons? Un om fără studii, un broker de pe Wall Street, cu care Leo Castelli s-a gîndit să facă un deal, adică să facă din el un mare artist. Îi propune afacerea, la care ăsta îi zice, cu un oarecare bun-simţ, că n-a desenat şi nici n-a pictat în viaţa lui. „Lasă, că te învăţăm cum se face treaba în ziua de azi: pictează alţii în locul tău, iar tu numai semnezi“. Au înscenat un mare love story cu Cicciolina, stea porno şi parlamentar italian. Aşa s-a născut vedeta Jeff Koons, toate ziarele, toate televiziunile nu vorbeau decît de – spre marele coup de foudredintre Cicciolina şi el. Ca printr-o minune, pe cînd se cînta şi se dansa în Veneţia la „nunta secolului“, şi totul stătea sub semnul Bienalei care trebuia să se deschidă, cine crezi că reprezenta Pavilionul american? Nimeni altul decît Jeff Koons. Pînă atunci, un necunoscut total, dar pentru că toate ziarele, revistele şi televiziunile vorbeau despre trăsnăile Cicciolinei din Parlamentul italian, au ajuns să vorbească şi despre soţul ei… Ce reprezentau picturile mari de 3x4m? Scene sexi, chiar porno, aş zice, în care Cicciolina stătea cînd deasupra, cînd sub Jeff… Cicciolina în pielea goluţă, doar cu ciorăpei din dantelă şi cu coroniţa de mireasă pe cap; se uitau amîndoi înspre obiectivul fotografic al tabloului. Asta a fost marea invenţie a lui Leo Castelli (ultima) şi de aici a pornit kitschul planetar, evident, ca o afacere de speculă globală. Asta e! Dar ceea ce mă întristează cel mai mult este faptul că, după nişte ani buni de perpetuare a cacealmalei, criticii de artă, uneori oameni serioşi, scriu recenzii, monografii, tratate şi doctorate despre Jeff Koons. Păi, ce-ţi mai rămîne decît să plîngi de tristeţe sau să faci pe tine de rîs? Eu am ales cea de-a doua variantă. Trăim într-o lume de amurg, cu o degringoladă spirituală maximă. Cum să mai crezi în ceea ce îţi spun formatorii de opinie? Nu-ţi mai rămîne decît să stai în pătrăţica ta şi să te distrezi pe seama proştilor. Evident, nu te mai duci la marile gale, unde se papă caviar şi se bea şampanie, pentru că acolo această recentă societate hully-gully nu face altceva decît asta: stă dintr-o petrecere într-alta, exact ca în Berlin şi ca în alte metropole de dinaintea crahului din 1929, cînd s-a dus dracului totul şi a venit prăpădul. Cine ştie ce tragedie ne mai aşteaptă în această lume nebună. Este o lume ultradinamică, dar căreia, în curînd, i se va termina combustia. Sigur, eu vorbesc acum puţin patetic, dar este de la sine înţeles că aşa se va sfîrşi povestea. Ce spuneam eu deja, de-acum 10-15 ani, se adevereşte acum. (Observator cultural nr 532, Irina Sturm, fotografie: Dieter Penteliuc-Cotoşman)

Nu există comentarii.

Lasă un comentariu...