Iulian Vitalis Cojocariu şi Vasile Bogdan
Literatură, pictură, muzică

“…astăzi, deopotrivă, bucuria şi suferinţa se împletesc pe simezele- nici nu ştiu cum să-i spun-  acestui centru de cultură care a devenit librăria Semn de Carte… Fie că vorbim despre portretul îndurerat al “Istoricului” plecat prea devereme dintre noi (s.n. dr. ist. Valeriu Leu), fie că vorbim despre peisaj sau despre compoziţia care alege, aşa cum era de aşteptat la un moment dat, şi simbolurile sacre, pe partea vizibilă a lucrurilor aducându-le ca atare dinspre sufletul plasticianului înspre noi… Bebe Cojocariu… chit că a făcut toate celelalte experienţe posibile în arta plastică a secolului al XX-lea şi, iată, a secolului al XXI-lea, o spune chiar în primele pagini ale cărţii: <… pentru plastician, esenţial este să găsească motivul, să-l piardă la un moment dat şi să se întoarcă asupra lui>; prin motiv, domnia sa înţelegând ceea ce este naturalul ca atare, naturalul care, pentru Bebe Cojocariu, reprezintă semnul absolutului: culorile pământului. Culorile de pământ şi culori ale pământului. Pentru acesta are reţete speciale care, sigur, nu sunt dezvăluite nici în carte. (…) Pentru acesta a făcut acea permanentă descoperire a lumii de demult. O lume de demult care are consistenţa şi rezistenţa de a trece, de a traversa epoci, de a veni până la noi -şi asta este un specific numai- <după părerea mea; poate, plasticienii ceilalţi mă vor contrazice> –  a plasticii din estul Europei. Pentru că această lume de demult rezistă aici… Vă rog să vedeţi culorile pământului la Bebe Cojocariu şi să înţelegeţi că din acest pământ, miraculosul pământ al Dunării de fapt, se trage, şi va continua să existe, plastica lui Bebe Cojocariu” –este doar o parte din discursul de început al criticului de arta Ada D. Cruceanu la vernisajul expoziţiei, adresat asistenţei care, realmente, a facut librăria Semn de Carte mult prea mică, neîncăpătoare chiar, pentru cei veniţi să-l întâlnească pe artistul plastic, omul de o nobleţe sufletească extraordinară- Iulian Vitalis Cojocariu. Artistul, în suferiţă fiind, este ocrotit şi vegheat permanent de soţie- Geta Cojocariu- cea care îi stă alături şi care, cu răbdare, a transcris momente de viaţă, făcându-l pe Vasile Bogdan să afirme că această carte- cu și despre Bebe Cojocariu- s-a scris, parcă, de la sine. “Vasile Bogdan- scriitor fiind pe de o parte – dar, în primul rând reporter- pleacă dinspre reportaj spre cartea care ar putea să fie un autentic roman, scrisă împreuna cu Bebe Cojocariu şi supravegheată îndeaproape şi cu mâna, şi cu inima şi cu mintea de doamna Geta Cojocariu a trebuit să găsească  punctul de echilibru între ceea ce înseamnă  documentarul propriu-zis specific reportajului… şi momentul literar pe care să-l scoată în evidenţă,  în care plasticianul lasă să se întrevadă fie semnificaţia lucrărilor, fie semnificaţia propriei sale vieţi… Cartea pleacă de la Vârciorova şi ajunge în spaţiul sacru al Mraconiei ca să se întoarcă apoi, prin Timişoara, în spaţiul tot atât de sacru al Reşiţei… La un moment dat, în dialogul dintre cei doi… înspre finele cărţii, în acest joc al aşteptării, reporterul îl întreabă pe Bebe Cojocariu ce înseamnă pentru el pictura… artistul răspunde în dublu registru < pentru mine înseamnă culoare… pentru mine este o stare… aşa cum pentru mine cuvântul este Dumnezeu…>… Eu cred că dacă apare o ediţie a II-a pentru o carte a unor autori contemporani este un semn mai mult decât foarte bun. Cartea s-a epuizat în prima sa ediţie, nu este o reluare de tiraj ci o ediţie a II-a care poartă în prefaţă semnătura lui Cornel Ungureanu… toţi cei care au citit această carte o vor defini- în liniile cele mai generale cu putinţă- ca aparţinând, prin personajele ei, prin scrisul însuşi, prin modul în care avansează în spaţiu ca să cucerească timpul ca fiind cartea emblematică– să spun aşa-  a barocului bănăţean; nu o epocă de sfârşit aşa cum se spune în general, ci o epocă a creativităţii permanente, a căutării şi creativităţii permanente…” Sunt doar câteva consideraţii exprimate de dr. fil. Ada D. Cruceanu în prezentarea volumului semnat Vasile Bogdan şi Iulian Vitalis Cojocaru.

Vasile Bogdan a mărturisit în discursul de la Semn de Carte: “A apărut ediţia a II-a a acestei cărţi pentru că trebuia să apară, trebuia să ajungă la dumneavoastră. Prima ediţie <s-a smuls din maini>, a dispărut, şi-a trăit propriul destin. Această ediţie am înbunătăţit-o cu o prefaţă de Cornel Ungureanu- dornic să fie alături de noi, cu o amplă reproducere cu ceea ce s-a spus la ultimul vernisaj. Gândindu-mă că va mai fi şi o ediţie a III-a înregistrez şi ceea ce se spune aici… Aduc salutările lui Ion Cocora (n.a. editorul volumului, dir. ed. Palimpsest –Bucureşti) care, din păcate, nu a putut să vină… Cartea s-a scris de la sine… N-am crezut nicio clipă că va ieşi aşa. Mă gândeam la un dute-vino Timişoara- Reşiţa, la interminabile dialoguri- Bebe fiind un şarmant atât de calm, atât de plăcut, de formidabil dar puţin istovit. Şi am găsit formula să-i dicteze <victimei> (n.a. Getei Cojocariu) vreo 7 caiete… care mi-au fost trimise prin poştă ca să pot scrie cartea. În momentul în care am văzut ce comoară de text este acolo, câtă spontaneitate, câtă căldură, câtă dramă… mi-am spus că nu pot interveni absolut deloc… În felul acesta a apărut această carte care, de fapt, îi aparţine. Este vorba de drumul vieţii sale. Eu am avut enorm de mult de învăţat. < Bebe, faptul că m-ai acceptat alături de tine este un lucru cu totul senzaţional>… Vă mulţumesc şi vă invit să citiţi cartea pentru că este, într-adevar, o carte care merită citită. Veţi afla foarte  multe lucruri mai puţin cunoscute atât despre Timişoara unui timp şi, mai cu seamă, despre Reşiţa şi judeţul  Caraş-Severin.”

Scriitorul Nicolae Sârbu vorbind despre “Paznicul cerului”: “Cartea aceasta poate fi un film… este un documentar artistic, social şi psihologic, foarte complex … embrionul unui  scenariu de film  despre artă, despre viaţă, despre creaţie… Vasile Bogdan a fost primul reporter care a îndrăznit să scrie o carte de reportaj despre Reşiţa… l-am felicitat şi continui să amintesc <Reşiţa dincolo de cuvinte>… Calitatea lui principală este aceea de reporter – de radio, de televiziune, de presă scrisă… priza pe care Vasile Bogdan o are la realitate, bogaţia de text şi receptivitatea au născut această carte… Perspectiva acestei întâlniri, atmosfera şi prezenţa selectă care, iată, este mai mult decat mă aşteptam, m-au emoţionat şi, cu toate că eu las textele <să dospească>- unori nişte ani- astăzi am scris un poem… care sper să sune din aripi. Îl am în faţă pe Bebe la vernisajul de la Muzeul Banatului Montan (na: 2009), stând într-un cărucior în mojloc, cu tablourile în jur, cu noi, refuzând să ne vorbească. Atunci ne-a spus <Vorbește atmosfera, vorbesc tablourile>.

CA NIŞTE TÂLHARI CE-ŞI FURĂ PROPRIA VIAŢĂ (Pictorului Bebe Cojocariu şi dureroasei lui legende)

Sunt vreo două sute de ani/ de când spânzuraţii aceia/ atârnă în ştreang şi trag/  şi ne storc de emoţii, de prisosul de lacrimi/ ca pe nişte cârpe, trag ca să fie/  lacrimile colorate cu sânge, numai aşa/ umbra lor nu va ieşi din ramă// Dar noi, bieţi borfaşi inocenţi/ ai artei nu ne-am furat/ decât propria viaţă şi totuşi// ca pe tâlharii din ştreang/ ce trag, tot trag, ne-mpuşcă/ şi pe noi un flutur bizar./  Culorile lui ne intrau în sânge/ pe vremea cand Pilu juca/ cu cuţitul în gură la Palace/ şi istoria ca o briză racoroasă/  pusă pe frunte ca să nu ne dea/ tinereţea în clocot prea tare// Era pe vremea când nu ştiam că-i otravit/ să bei din lacrima pânzei aşteptând culorile tale/  Şi pasărea aceea peste prăpastie/ eşti iaraşi tu fără căruciorul/ ce te ţine legat ca ştreangul acelora/  purtat acum din nou, în trist triumf/ cu aripi colorate de lacrimi/ ce-ţi intră în sânge tot mai adânc/// Simţi aşa ca o zgârietură/ de pisică turbată care-l/  ţine strâns cu o poftă de demult/ între labe şoptindu-i eşti al meu/ tot timpul ai fost al meu/ şi tu şi tâlharii din laţe/ şi poeţii şi pictorii toţi/  cei care nu vi-s ca omu’,/ toţi ai mei sunteţi,/ nu vă faceţi iluzii/ de scăpare, din gheare.// O pisică tărcată ce-l  legănă/ turbat în înaltul cerului/ când toţi cei veniţi la execuţie/ exclamau uite pasărea ce trece/ peste prăpastie şi aceea sunt eu/ îi venea să strige din toate/ pensulele ca din goarnele/ Apocalipsei, în dulcea legănare/ a restaurantului Mioriţa,/ dintre labele fără urme de gheare.// Iar acum în cărucior simţea/ zgârietura parcă direct pe creier/ se juca afurisita de legendă/ cu creierul lui cum cu un ghem/ de lână moale sau cu un/ soarece mort de uimire// Asta oare devenise el/ un ghem moale ce nu mai poate/  arăta ieşirea din labirint?/ Aveţi grijă de pânza care plânge/ şi vrea să se-arunce în prăpastie// Durerea atroce a zgârieturii/ e semn că ghemul vrea să trăiască/ prin lacrimile lui colorate/ care toţi credeau c-au fost / definitiv împuşcate.// Durerea-i solia de pace a vieţii/ sau poate declaraţia de război/ fără-nceput şi fără sfârşit/ a celor din ştreang trăgând/ cu pistoale nemuritoare într-un/ tablou cu maci din care cresc/ mulţime de urechi tăiate, poate aude/ lumea vocea celor care nu-s ca omu// Nu-s nici mâță, nici femeie/ care-i amăgesc şi sperie pe bărbaţi/  cu lăbuţele roz ca nişte  flori/  legate într-o horă cu sârmă ghimpată./ Sunt chiar legenda ta Bebe,/ de artist şi boem, e vremea/ să plateşti rata scadentă/ la banca timpului etern.// Legenda ce doare în ştreangul artei/ trăgând în emoţia noastră la nesfârşit/ până ne-o stoarce ca pe-o cârpă./ La umbra celor în ştreang/ care continuă să tragă în toate generaţiile./  Nu se poate fără legenda/ îi mai întinde pisica paharul/ Cum spinii mângâiau talpa celui tânăr/ culorile intrând în ochii noştri acum/ când pe tine legenda te leagănă/ te zgârâie, te doare, te duce/ ca pe o floare murind de frumuseţe/  când ameţitor se vede prăpastia/ peste care trece-o barbă albă/  într-un cărucior purtat de vulturi./ Frida Khalo ar putea picta scena/ din libertatea corsetului de fier/ Da, tu eşti acela sus peste prăpastie/ foarte aproape de Dumnezeu/ care vrea prea bunul iar şi iar/ să-ţi mai audă odată legenda/ ce tare mult îi place/ O clipa-i mângâie pe creştet pentru tine/ Pe toţi aceeia care nu-s ca omu’.//

Directorul Teatrului de Vest din Reşiţa, Nicolae Dumitru Vlădulescu: “Mă uit în jur, mă uit la Bebe şi văd că împreună trăim un testament etern. Văd prieteni de-o viaţă, suntem aici de 40 de ani, văd aceleaşi figuri- semn că suntem o familie unită; vrem nu vrem ne leagă impulsurile. N-aş vrea să vorbesc despre veleităţile lui Bebe, aş vrea să vorbesc de Bebe ca om. Toata lumea vorbeşte despre capacităţile lui şi potenţialul lui  artistic. Vreau să mă leg de el ca om. Foarte puţin vorbim despre el, despre sinele lui. Vorbim despre tablourile lui, despre cartea lui- cât de frumos şi de deştept el este în carte. Sigur, toţi suntem subiectivi prin ce facem inclusiv când pictăm, când vorbim, când scriem… Este mult mai greu să ne ascundem când trăim. Bebe Cojocariu a trăit global. Cei mai mulţi dintre noi trăim liniar, trăim de la A la Z. Trăim prin principiul determinismului: dacă facem una ne iasă cealaltă. Bebe, și mi-ar fi drag să cred şi despre mine la fel, n-am trăit liniar. Noi am trait global. Domnilor, ne-am şi îmbătat de foarte multe ori. Faptul când te-mbeţi nu înseamnă că alcoolul te detaşează de realităţile imediate ale vieţii ci le percepi altfel. Noi am vrut tot timpul să vedem viaţa într-o altă formă şi ne-a ieţit de cele mai multe ori. Geta ştie foarte bine despre ce vorbesc. Din păcate eu nu am o Geta lângă mine dar mi-aş fi dorit să am una- eh, o să depun mărturie pentru mine- eu dacă mă acceptaţi. Viaţa cu Bebe, dacă o punem între pozitiv şi negativ, n-am găsi o dimensiune în care să o plasăm. Cu Bebe, în ultima vreme m-am întâlnit foarte rar- asta nu înseamnă că nu mă gândesc la el foarte des. Cu Bebe am trăit multe momente. Şi momentul scrisului, şi momentul plânsului, şi momentul dansului… şi-mi amintesc un moment: la ora trei dimineaţa cu Afilon Lațcu în faţa Casei de Cultură în care învățam să jucăm Bata Kanda. Relatez toate astea pentru a vă face o imagine despre ce a însemnat viaţa noastră în care trăiam în particular. Toata lumea vedea ce faceam pe simeze, ce puneam pe pânze, ce spuneam din gură, ce cântam, nimeni nu vedea cum trăim în particular şi cât de drag ne este să ne trăim pe noi. Sigur, pe noi împreună cu dumneavoastră, pentru că aici văd figuri pe care le ştiu de-o viaţă… Văd o uşă acopereită pe jumatate ceea ce nu-i puţin  pentru că înseamnă că acolo e lume. Văd lumina strecurându-se cu greu pe ferestre pentru că se lasă seara dar mă uit la Bebe şi-l văd luminos. Să te ajute Dumnezeu!”

Salutul  primarului municipiului Resita- dr. ing. Mihai Stepanescu a fost adus de dir. Ionuț Brabete: “Mă bucur să fiu aici în această seară, alături de dumneavoastră, în acest moment festiv. Este greu să vorbeşti după oameni de cultură, dupa oameni cu o bogată experienţă de viaţă. În numele Primarului Mihai Stepanescu vreau să vă felicit, vreau să-i muţumesc artistului plastic şi omului de cultură Iulian Vitalis Cojocariu, să vă mulţumesc dumneavoastră pentru tot ce aţi făcut pentru Reşiţa şi pentru Caraş-Severin. Vă reamintesc că uşa Palatului Administrativ al municpiului Reşiţa este deschisă permanent pentru artişti. Trebuie să mulţumesc gazdelor pentru aceată seară în care se unesc, din punctul meu de vedere, aici la Semn de Carte trei arte: cea a scrisului, arta plastică şi muzica. Mă bucur să văd că într-un spaţiu  relativ mic este foarte, foarte multă lume. Este de bun augur să vedem în cotidianul Reşiţei astfel de evenimente la care lumea participă din plăcere. Doresc gazdelor noastre multe astfel de evenimente, câţi oameni sunt astăzi atâţia cumpărători de carte să aibe zilnic, artiştilor noştri cât mai multe creaţii şi realizări. Vă mulţumesc din suflet.”

Momentul muzical al serii a fost asigurat de muzicieni de clasă: dr. Romeo Dumitresu- vioară, prof. Cristian Rosoagă- pian şi prof. Eduard Ailenei- cotrabas. Compoziţiile semnate Romeo Dumitrescu şi intitulate “Flori” şi “Înger” au fost dedicate protagonistului serii- Iulian Vitalis Cojocariu însoţite de cuvinte emoţionante: “Ştiţi bine maestre că, până la florile pictate de dumneavostră, la cele cuprinse în versuri sau proză, este un drum foarte lung, plin de spini şi dificultăţi, este, dacă vreţi, un drum de la copilăria inocentă la Gradina Ghețimani, la Eșafod, la Judecata de Apoi. Până la urmă dumnavoastră, după toate avatarurile, creaţi. Creaţi nu pentru dumneavoastră ci pentru ceilalţi. Momentele acestea sunt momente unice în viaţa noastră, a fiecaruia, pentru că avem şansa să ne întâlnim. Iată cine a reunit atâţia oameni de valoare, un artist plastic de talent şi vocaţie, cel care picteaza cu sufletul: Iulian Vitalis Cojocariu.”

Eveniment marca “Metarsis”- activităţi şi servicii de culturăurbană şi artă contemporană. Prin libraria Semn de Carte.