Semn de Carte

Postat de în Articole apărute în presă » 4 Comentarii

Semn de Carte

10 Mar

Interviu cu Camelia Duca, director al Librăriei „Semn de Carte” din Reşiţa

Deşi nu a trecut încă un an de când a fost deschisă, Librăria Semn de carte din Reşiţa a reuşit să se impună rapid în peisajul lo­cal drept un loc al confluenţelor cul­turale. Unii s-au întrebat dacă acesta este rolul unei librării, că ei ştiau că e un loc în care se comercializează cărţi. Alţii au răs­puns că dacă tot se vinde greu car­tea, de ce nu s-ar putea dis­cu­ta despre asta, sau despre alt­ceva, la faţa locului. Ideea unei li­brării „mai altfel” a fost privită cu scep­ticism şi nici în prezent u­nora nu le e prea clar de ce se fac aici lansări de carte, seri de mu­zică şi poezie, proiecţii de fil­me sau vernisaje de pictură. Şi aceasta nu accidental ci pro­gramatic, săptămână de săp­tă­mână, uneori chiar mai des, sub auspiciile „Metarsis, activităţi şi servicii de cultură urbană şi artă contemporană“. Cea mai recentă manifestare a avut loc luni, 7 mar­tie, când a fost lansat volumul „Bela Kamocsa – Blues de Ti­mişoara – O autobiografie“ şi în ca­drul căreia a putut fi vizionat şi fil­mul „Boema de Timişoara“. Cu pu­ţin timp înaintea eve­ni­men­tului, am purtat următorul dia­log cu organizatoarea acestuia:

În primul rând, ce în­seam­nă „Metarsis, activităţi şi ser­vi­cii de cultură urbană şi artă con­temporană“?

E simplu. Firma noastră se chea­mă Metarsis şi printre alte do­menii de activitate pe care le avem, am spus că este foarte im­por­tant să ne axăm şi pe servicii de cultură urbană şi artă con­tem­porană. Aceasta în sensul de a scoate în evidenţă ceea ce ţine într-adevăr de cultura unei co­munităţi care formează un oraş. Am plecat de la ideea că fiecare dintre membrii comunităţii unui oraş are ceva de spus. Cultura urbană nu înseamnă doar mersul la stadion şi limbajul care pro­li­fe­rează acolo. Înseamnă printre al­tele şi dansul de stradă, jocurile co­­pilăriei care se transmit de la ge­­neraţie la generaţie. Am citit car­­tea Blues de Timişoara, (care urma a fi lansată peste câteva ore, n.n), prilej cu care mi-am dat încă o dată seama cât de im­por­tantă este comunitatea în care te formezi ca şi copil. În Ro­mâ­nia nu a existat, ca în ţările oc­ci­den­tale, un Spielplatz, un loc de joa­că, unde copilul era dus de mâ­nă şi unde părintele îl su­pra­veghea. Cei mai mulţi dintre noi au ştiut doar de locul din faţa blo­cu­lui, de cartier, de gaşca din cartier…

… de cheia de gât?

Da, asta a fost specific Ro­mâniei şi, cu toate astea, ro­mânii sunt un popor extrem de creativ şi inventiv. Ţine şi asta de cultura ur­bană, pentru că un copil cres­cut cu cheia de gât a învăţat de mic să se descurce singur. Tot de cultura urbană ţine şi felul în care te comporţi în momentul în care devii adolescent. Pe plan local sunt atât de muţi tineri talentaţi, a­­tât de multe personalităţi pe ca­re nu le cunoaştem. De pildă Paul Gabriel Sandu este un tânăr de 24 de ani, din Reşiţa, cu o li­cen­ţă în filozofie la Bucureşti, ca­re urmează în prezent un master la Freiburg. A lansat la noi „Car­tea Iuliei”, o carte be­le­tris­trică. E un concetăţean al nostru ca­re se re­întoarce aici cu foarte mare plăcere. Şi sunt mulţi alţi tineri re­şi­ţeni, cu cariere strălucite în stră­inătate, de care noi nu ştim.

Revenind la titulatură, când spui servicii, te gândeşti la bani şi automat îţi aminteşti de criză. Sunt
rentabile serviciile Metarsis?

Nu mă întrebaţi! Noi sperăm că într-o zi activitatea aceasta va de­veni rentabilă, cu toate că e ştiut că activităţile culturale nu pro­duc bani, ci din contră. Deo­cam­dată suntem un srl care doar în­cearcă să se implice. Poate nu ar fi rău să punem bazele unei a­so­ciaţii culturale. Poate că am în­ceput invers şi-ar fi trebuit să în­cepem ca asociaţie şi apoi, în caz că ar fi fost necesar, să ne trans­formăm în societate comercială. Cum spuneam, încercăm să ne im­­­­plicăm în viaţa culturală lo­­cală, cu modestele noastre po­­sibilităţi.

Dar există o mulţime de in­sti­tuţii culturale care se o­cupă toc­mai de viaţa cul­turală lo­cală…

Sigur că există, iar noi nu fa­cem concurenţă vreunei instituţii existente şi nici nu încercăm să ne substituim lor. Încercăm doar să ne implicăm acolo unde sim­ţim că ar fi necesar un ajutor, cu forţele şi posibilităţile noastre. De exem­plu, împreună cu o bună prietenă a noastră, învăţătoarea Maria Cion­tu, am derulat pro­iec­tul „Car­tea este un dar pe care-l poţi des­chide iar şi iar“. E de fapt o idee pe care vrem să o ducem mai departe, pentru că este fan­tastic să poţi pune o carte în mâna unui copil. Să ne gândim doar că peste ani şi ani, res­pectivul copil va fi cel care ne va plăti nouă pensia. Atât în cadrul proiectului, cât şi cu alte ocazii, am rugat părinţii ca în fiecare seară, să încerce să citească cinci minute cu copiii lor. Este exact momentul în care copilul conştientizează că aparţine cu­iva, se culcă liniştit şi visează fru­mos. Fără îndoială, copilul a­ces­ta va creşte armonios. Am avut şi o altă propunere, de această da­tă a­plicabilă părinţilor care nu ci­tesc cu copiii, dar au copii care de­ja ştiu să citească. Aceştia să le ci­tească părinţilor cinci minute în fiecare seară. Sunt mulţi părinţi care sunt doar focusaţi să câştige bani şi cred că dacă le oferă mân­care, îm­bră­căminte şi bani de buzunar şi-au fă­cut datoria faţă de copii. Nu e su­ficient iar la un moment dat co­piii vor resimţi un gol. O carte poa­te interveni în această si­tuaţie, sau respectivele cinci mi­nu­te de lectură comună.

Ideea de a deschide o li­brărie în Reşiţa a fost privită cu mult scepticism. Pa­ra­fra­zând o întrebare la modă, chiar „se vinde“ cartea? Mai bine de­cât ceaiul?

Se vinde, dar se vinde slab. Noi sperăm că lucrurile se vor schimba, iar lumea va reveni la carte. Mulţi oameni mă întreabă cum merge librăria. Neştiind ce să le răspund de fapt, îi întreb eu care este data la care au cum­pă­rat ultima oară o carte? Răs­pun­sul lor se află de obicei în spatele unui ri­dicat din umeri. Cât despre ideea de a deschide o librărie, este for­ma noastră de rezistenţă. Nici nu cred că puteam face alt­ceva. De fap­tul că avem şi o ceai­nărie în incintă, toată lumea e în­cân­tată şi apreciază faptul că există un astfel de spaţiu în Re­şiţa. Dar merge prost pentru că lumea nu are bani şi dincolo de asta nu este încă dispusă să a­dop­te o atitudine slow. De fapt, noi asta în­cercăm să le pro­pu­nem: o alternativă „slow“ faţă de viaţa lor „fast”. „Este timpul pentru tine“, sloganul pe care l-a con­ceput fiul meu Vlad Elian Duca, toc­­mai asta vrea să scoată în evidenţă. Ce poate fi mai plăcut decât să-ţi iei timp pentru tine, să bei un ceai şi să citeşti o carte, într-o a­ti­tu­di­ne slow? Avem capul plin de fast-food, de fast-attitude. Alternativa e să te o­preşti puţin, să respiri, să-ţi tragi sufletul, să te uiţi în jurul tău şi să te întrebi care este totuşi rolul tău şi după ce fugi.

Toate lucrurile acestea „fast“ nu fac şi ele parte din cultura urbană?

Ba da, din păcate, dar nu pe acestea ne-am propus noi să le promovăm. Noi dorim să scoa­tem în evidenţă legendele ur­ba­ne, legende locului. Ţin minte că, elevă fiind şi păşind pentru prima dată în clasa a IX-a pe treptele Bastiliei, mai întâi am aflat le­gen­dele liceului. Din acel moment, nu puteam să nu-i respect pe Fa­ra, pe Petruţoni, pe Răuţ sau Ba­ba Lungu, chiar dacă unele din­tre legende erau hazlii şi spe­cu­lau anumite particularităţi ale per­soa­nei respective. E doar un e­xem­­plu în sprijinul ideii că a­ces­te legende urbane sunt impor­tante. Ceea ce vrem noi să fa­cem e să oferim un spaţiu în care oricine să poată spună societăţii ce are de spus, dacă are ceva de spus. Pentru că nu poţi crea le­gen­de câtă vreme nu le ştii pe cele ale înaintaşilor. Spuneam că a­vem tineri minu­naţi, unii care se află în oraş, alţii ca­re au plecat la stu­dii sau au plecat din ţară. Semn de carte se doreşte a fi un spa­ţiu în care ei să se exprime, ei să se întâlnească. Poate este pu­ţin pre­ten­ţi­os spus, dar ar tre­bui din aceşti ti­neri să ne facem modele. Asta, ca parte a culturii ur­bane de care vor­beam.

Cum au perceput be­ne­fi­cia­rii această ofertă „de luare în spaţiu”?

Evident pozitiv, dar e loc şi de mai bine. Puteam spune că de-abia suntem la început. Sigur, con­diţiile economice sunt groaz­ni­ce şi nu poţi face cultură dacă ai stomacul gol. Dar la fel de a­de­­vărat e că nu poţi exista ca na­ţiune, dacă nu ai o cultură şi nu o per­petuezi. Cultura naţională nu poate exista fără această cul­tu­ră lo­cală. Nu poţi exista ca şi co­mu­nitate sau fiinţă în afara culturii şi a spaţiului din care pro­vii. Foarte mulţi dintre tineri plea­că. Banatul de munte a fost în­totdeauna un spaţiu multietnic şi multicultural. Este foarte im­por­tant ca ei să ştie de unde provin. Să ne amintim doar că într-un trecut nu foarte în­depărtat aveam aici o orchestră se­misimfonică, operetă germană şi maghiară, era Corul Uzinelor Re­şiţa şi Co­ra­la de cameră „Mio­ri­ţa“, două an­sambluri de muzică şi dansuri po­pulare extra­or­di­nare, fanfară, pen­tru a aminti doar câteva ele­men­te ale unei a­de­vărate emu­la­ţii culturale. E pu­ţin pro­ba­bil să mai avem vreo­da­tă toate aces­tea, dar trebuie să punem ceva în loc.

Aţi găzduit întâlniri cu copiii, expoziţii de mărţişoare, de fotografie şi pictură, lansări de carte şi seri muzicale. Calendaristic cel puţin, a venit primăvara. Ce pregătiţi?

De-abia aştept să putem ieşi în curte. Vom continua pe a­ce­lea­şi coordonate şi veţi afla în timp util amănunte despre ma­ni­fes­tările programate. Dar ar tre­bui să se implice şi societatea lo­cală. Când spun asta mă refer la propuneri de activităţi, pentru a pu­tea ieşi din letargia asta pre­lun­gită. Sigur, într-o astfel de situ­a­ţie economică nu poţi avea cine ştie ce stare de spirit, dar dacă te uiţi în jur poţi observa că eşti de fapt binecuvântat. Prin prietenii pe ca­re îi ai, prin cunoştinţele pe care ţi le poţi face, prin spaţiul pe care îl locuieşti. Deşi sunt ar­de­lean­că, nu cred să existe în Ro­mâ­nia un spaţiu mai frumos de­cât Banatul Mon­­tan. Oamenii au ne­voie de carte, au nevoie de cul­tură, au nevoie să se cu­noas­că unii pe alţii şi, mai ales, să vor­bească unii cu alţii. Iar noi pentru asta suntem aici.

Vă mulţumesc.

A consemnat Carl Walter Fleck (Postul Mare, 10 martie 2011)

4 comentarii la “Semn de Carte”

  1. Dither SCHMIDT 29. Mar, 2011 at 14:05 #

    Bravo! Felicitari! Mult succes!!!

  2. Igor Markovszky 12. Mar, 2011 at 18:19 #

    Stima si admiratie pentru initiativa si rezultatele de pana acum. Sa aveti parte de o activitate perena , polivalenta ,elevata si profitabila pentru resitenii de toate varstele cat si pentru Dumneavoastra.

  3. Peter Szuegyi 11. Mar, 2011 at 12:36 #

    Curaj si va rog sa rezistati( prin cultura ) mai departe !
    „Oraselul pierdut printre dealuri ” are nevoie de oameni ca Dv., care sa imbine cultura cu afacerile , spre folosul urbei.

  4. Gabi Serban 10. Mar, 2011 at 16:34 #

    Bravo! Foarte frumos! Felicitari pentru toata activitatea pe care o desfasurati, felicitari pentru initiativele deosebite, pentru deschiderea pe care o aveti pentru toate categoriile de beneficiari! Sunteti picatura de cultura de care aveam nevoie cu totii, nu doar resitenii.
    Iar zambetul Cameliei este cuceritor ! Cum sa n-o iubesti cand te intampina cu un astfel de zambet? Felicitari inca o data. Avem multe de invatat de la oamenii Metarsis. Si ar trebui sa incepem cu zambetul. Pentru ca am cam uitat sa zambim. Cu drag!

Lasă un comentariu...