Dr. Mircea MEILĂ

Postat de în Despre evenimente derulate » 0 Comentarii

2 Apr

Expoziție și lansare de carte

cop„Se spune că timpul schimbă lucrurile. În realitate tu ești cel ce trebuie să o facă.” Andy Warhol

Miercuri, 27 martie 2019,  sala  Ioan Sălișteanu a Muzeului Banatului Montan din Reșița  a fost  gazda unui dublu eveniment: prima expoziție personală- peisaje și natura statică, 27 de lucrări, acril pe pânză și lansarea celui de-al 18-lea volum- INELE (editura Graph, 2019), avându-l ca protagonist pe dr. Mircea MEILĂ. Personalitate marcantă a vieții medicale reșițene- și nu numai, renumitul cardiolog pictează de peste 20 de ani și scrie, dedicat, din 2008- anul pensionării. cop2După cuvântul de întâmpinare rostit de managerul Muzeului Banatului Montan, dr.ist. Flavius BOZU, jurnalistul și scriitorul Titus CRISCIU, coleg de liceu cu dr. Mircea MEILĂ , a facut o succintă prezentare a operei literare, vorbind despre ”cel legat cu toate rădăcinile de țarina bănățeană”, subliniind: ”Nu vor fi niciodată numărate gândurile de recunoștință adresate cardiologului de către cei care știu ce îi datorează. Dar nu despre meritele de necontestat ale medicului înșir aceste cuvinte ci ca mulțumire omului care, excedând hotarul specialității sale, contribuie prin scris la înfrumusețarea spirituală a tutror celor care îi răsfoiesc cărțile”. Au fost prezentate volumele semnate Mircea MEILĂ, din  seria apărută în jurul anului 2010:  “Drumul apelor în Banat” cu cele opt volume: Carașul, Mureșul, Bârzava, Bega, Cerna, Timișul și cele două ediții din Nera și Dunărea: Cartea Dunării, Cartea Clisurii și Albastrul de Dunăre, la recuperarea memoriei unei personalități de excepție, părintele cardiologiei sârbești, unul dintre cei trei membri ai Consiliului de Regență al Serbiei la sfârșitul anilor ’30 născut în Banatul Montan, la Lescovița, dr. Radenko Stankovici în “Roata”, volum bilingv român- sârb apărut în 2013, la istoria familiei Meilă din volumul “Albumul brândușelor de toamnă” sau “Pașii începutului”- istoria romanțată a Uzinelor de Fier, la cele trei volume apărute în anul 2015-2016  dedicate artei: “Monumente și sculpturi din Banat”(2016), prin care autorul face o inventariere a monumentelor menite să înfrumusețeze dar și să fixeze clipe memorabile din trecut, monumente dăltuite în piatră, lemn sau metal, “Printre desene și culori. Pictori din Banat” (2015) închinat  pictorilor născuți în Banatul istoric, fiecăruia dintre cei 260 de artiști alăturânu-le imagini din creația lor înlesnind cititorilor contactul cu personalitatea artiștilor prezentați și cel de-al treilea volum “10 tablouri- 10 autori”. Este autor al  volumului de proză scurtă “Sub semnul zilei a VI-a” și ne-a dăruit, pentru scurt timp, o publicație trimestrială “Piatra Goznei”: revistă de călătorie prin spațiul, timpul și cultura Banatului Montan, unde, în colectivul redacțional, l-a avut și pe prof.univ.dr. Sabin Păutza și unde am scris și eu. cop3Nu pot să omit faptul că atât cărțile cât și revista pe care a inițiat-o și a condus-o au fost bogat ilustrate fie cu tablourile celui care debutează azi ca pictor, fie cu numeroase alte reproduceri ajutat fiind de soția și fiul său. Romanul lansat astăzi, INELE, este scris sub forma unor cronici de familie, într-o manieră originală, modernă. Un roman cu dragoste pentru oameni… În drumeția sa unică prin viață autorul nu trece nepăsător peste sfârșitul anului 1989, evenimentele care ne-au schimbat existența fără a avea accente politice sau sociale… În aparente fărâme de viață, ca și în volumul povestirilor din <Sub semnul zilei a VI-a >, Mircea MEILĂ știe să îmbine imaginarul cu întâmplări adevărate de care cei din generația noastră își amintesc. Eroii acestor secvențe de viață sunt oameni și locuri din Banat, cu luminile și umbrele destinelor lor… Cunoscându-i neastâmpărul materializat în ultima vreme prin scrieri dar și cu credința adâncă în valorile încă insuficient cunoscute ale spațiului bănățean, îndrăznescsă cred că într-un viitor nu prea îndeărtat ne va oferi noi apariții editoriale. Mulțumesc, dragă DOCTORE! ” a încheiat jurnalistul Titus CRISCIU.

cop4Criticul Ada D. Cruceanu: ”….Expoziția de față, cu cele câteva lucrari de natură statică- una dintre ele probabil v-a atras, efectiv, atenția  pentru că dincolo de staticul pe care-l reprezină ea este și lucrarea care dă, pentru întreaga expoziție, o anume simbolistică. Cea a Învierii. Și nu neapărat a Învierii în sensul recunoscut – Cristic, ci al unei Învieri pe care o resimțim cu toții în mod natural și cultural, și în mod special, dacă parcurgem împreună expoziția de față al unei Învieri perfecte datorate naturii ca atare datorată ochiului care vede natura. Și dacă veți fi parcurs expoziția, probabil că aveți sentimentul pe care ni-l dă înserarea. Una dintre lucrările Domniei sale nu depășește un anume echilibru, ceea ce tehnic s-ar numi clarobcsur. Este vorba despre o vizune asupra lumii în momentul în care se îngemănează ziua cu seara astfel încât să devină momentul nostru de meditație. Și toate lucrările, indiferent de peisaj, obiect sau subiect al pânzei, încearcă să ne propună o astfel de meditație, sigur, în mai multe variante. De la copacul- personaj principal, Babacaia- personaj principal, la casele- personaj principal și, foarte discrtet- tocmai pentru că este vorba despre meditație- la personajul uman pe care-l vedem îndepărtându-se spre cine știe care alte zări în lucrarea <Gugulani>. O singură lucrare are, în această expoziție, o agresivitate pe care iarăși trebuie să o gândim ca fiind reflexul meditației pictorului Mircea Meilă asupra realității și asupra a ceea ce trebuie să ne facă să gândim realitatea din jurul nostru. Evident, lucrarea aceasta este Vikingul. Reprezentată nu prin personajul viking ci prin ambarcațiunea pornită să cucerească lumea. Și care are, ca lucrare, o dominantă efectivă- obiectul, ca atare- o polaritate aproape agresivă și, dacă îmi dați voie să cred, este lucrarea care ne atenționează că în fiecare dintre noi există lumina și întunericul și oricare dintre ele duse la extrem sunt un pericol. Ca atare nu veți găsi în niciuna dintre lucrările Domniei sale- și ar trebui să spun ale unui pictor autodidact- aș greși enorm dacă aș face această afirmație întrucât, repet, cunoștințele teoretice, chiat dacă exercițiul mâinii este cel al autodidactului, exercițiile teoretice, cunoașterea istoriei fie și pe spațiul european al istoriei artelor plastice dar mai ales pe spațiul atât de complex al Banatului, fac toate, împreună, ca autodidactul Mircea Meilă să nu fie deloc autodidact. Uitați-vă ce tușă fină și egal distribuită așa încât niciuna dintre situațiile  posibil conflictuale din lucrări să nu iasă în evidență. Repet, cu excepția acestei agresivități pe care ar reprezenta-o lumea vikingilor și, la rândul ei, lumea din noi. M-aș opri, în încheiere, asupra unei lucrări pentru care eu aș băga, neacademic vorbind, mâna în foc. <Casele pescărești>, cele pe care, fără umbră și fără solaritate extremă le întâlnim ca personaje esențiale… În registrul aceluiaș echilibru pe care ni-l propune, aș trece mai departe  gândind câteva cuvinte despre cartea ultimă a dr. Mircea Meilă și voi încerca să subliniez câteva dintre elementele de literalitate pe care le întâlnim, de regulă, în romanul, să-i spunem, de tip modern dar și în romanul clasic. Între ele eu v-aș invita să urmăriți, cu mare atenție primul episod: sfârșitul celui de-al doileaa Război mondial, două personaje- soldați români, tineri, probabil încorporați în ultima clipă tocmai pentru că trebuia să mai ducem războiul, încearcă, printr-o transee plină de apă, să-și ducă la capăt o anume misiune. În peisajul unui noiembrie ploios, într-un peisaj de război, se întâmplă, normal, ca unul din personaje să fie rănit. Și cum obligația soldatului de oriunde și de oricînd este să nu-și abandoneze camaradul și pușca, evident, personajul care va deveni personaj principal al cărții- Coriolan din neamul Gruienilor, își va lua camaradul în spate, pușca alături și va încerca să ajungă la un punct unde poate fi salvat camaradul și, evident, și el. Întâmplarea, cu o descripție cinematografică genul lui Sorin Titel pe anumite pasaj ale romanelor sale, face ca, pe partea cealaltă inamicul să se apropie, cu doi bătrâni soldați, probabil și ei încorporați în ultima clipă și tot pentru a salva măcar aparențele dacă nu a câștiga  războiul. Cei patru soldați au o secvență, acea secundă de privire ochi în ochi. Evident că fiecare se așteaptă la agresivitatea celuilalt. Cei doi soldați bătrâni se întorc și pleacă lăsând puștile cu țeava în jos astfel încât se expun ei înșiși la posibila agresivitate a celor tineri. Și totul se oprește aici, undeva, într-o toamnă de sfârșit de război care înseamnă și începutul acestui roman. Extraordinar acest episod care va avea, pe parcursul romanului, un pandant. Pe finele cărții personajul din a doua generație, fiul eroului de război, are prilejul, tot așa, într-o împrejurare aparent mai greu de explicat decât războiul în sine, să salveze un copil riscând o operație pe cadavrul mamei, victimă a unui accident. Copilul acela va deveni, în a patra generație a Gruienilor- ca să spun așa, cât se poate de bănățenește- va deveni unul din cei care vor moșteni emblema esențială a romanului- nucul. Cu INELELE care ne măsoară, odată cu vârsta nucului, vârsta a cel puțin 4-5 generații. Este vorba de un roman cu caracteristicile  bildungsromanului pentru două dintre generații, este un roman de familie sau de clan, dacă doriți, cu loc de baștină undeva în Banat, un loc undeva între Oravița și Reșița. Este, în același timp, un roman care poate fi citit ca o micro enciclopedie a ceea ce înseamnă medicina în sine- vom găsi fișe medicale- ceea ce este neobișnuit într-o carte de ficțiune. Și fac o paranteză: nu este nimic ficționalizat aici. Excepția ficționalizată este ceea ce nu mă va crede, niciodată, domnul doctor. Dar nu este singurul care face acest lucru. O carte a anului 2017, <Ploaia de 300 de zile> a lui Daniel Chifu, face același lucru. Discursivizează dialogurile. Și, probabil, domniile voastre o sa remarcați cât de neverosimil devine dialogul între personaje apropiate atunci când autorul, autoritar, vrea să-și demonstreze eseistic cunoștințele și le pune pe seama personajelor. Ele, săracile, n-au nicio vină. Nu ele gândesc așa, autorul le obligă. Este un <trend> a literaturii de ultimă oră. Romanul anului 2017 <Ploaia de 300 de zile>  făcea același lucru și, la un moment dat, îți venea să întrebi: < Domnule autor, dar chiar crezi că soția și soțul vorbesc așa, până la pedanterie? > . Nu! Dar tu, autorul, vrei să spui tot. Este, desigur, o pranteză. În încheiere vreu să mai subliniez că există în această carte acea aristocratică înțelegere a istoriei. Pentru că, dincolo de cei 70 de ani pe care-I parcurge în realitate istoria familiei, istoria Banatului, istoria României și, pâna la urma, istoria lumii, autorul are înțelegerea faptelor ca istorie în istorie. Ori, cu bunele și relele sale, epoca ’50- ’89 nu a fost cu nimic altfel decât alte epoci istorice și, spre deosebire de multi dintre autorii foarte tineri, imberbi aș spune, care-și permit să critice fără să știe nimic despre adevărul de atunci, domnul doctor Mircea Meilă știe că acolo s-a făcut ceva într-o istorie atât cât s-a putut face. Și această înțelegere a lucrurilor și implantare a unui timp relativ scurt într-o istorie mult mai mare face, aș spune, dincolo de literalitate, din această carte un document a ceea ce trebuie să fie, până la urmă, înțelegerea istoriei. Și în acest document se află trei momente asupra cărora vă rog să-mi permiteți să vă rog să vă opriți în lectura domniilor voastre: în adolescența personajului Lazăr, medicul din carte, într-o plimbare idilică ajunge într-un cartier. Gașca de cartier se revoltă, așa cum se revoltau și în copilăria noastră când se încălcau teritorii, și desemnează un practicant al sportului numit box să se bată cu Lazăr, practicant al unui alt sport, atletism. Evident câștigă medicul, prin fugă. El este campion la alergări, celălalt la box. Peste ani, campionul la box ajunge pe mâna medicului pentru că are, evident, o mulțime de lucruri care trebuie reparate de cardiolog. Nici unul, nici celălalt  nu  doresc să-și amintească și, cu siguranță, boxerul nu-și amintește deloc. El este o nonpersonalitate. Peste alți ani același boxer ajunge sub ochii aceluiaș medic ca victimă a revoluției din 1989. Și există acolo o frază care ar trebui să ne pună pe gânduri și pe noi și pe istorici: câți dintre eroii revoluției sunt acei boxeri fără personalitate, fără nimic uman, și câți dintre cei care nu sunt recunoscuți ca eroi ai revoluției sunt de fapt medicii și acele personalități adevărate pe care le însoțim în această carte odată cu semnul tutelar al nucului. Nuc pe care, în ultim episod al volumului, autorul hotărăște ca, odată ce primul nuc îmbătrânește, își numără prea multe inele, să fie înlocuit de alt nuc, puiul de nuc ce va duce mai departe generație după generație, cu speranța că în viitoarele generații nu va exista niciun boxer” a spus dr.fil. Ada D. CRUCEANU, critic.

cop5Prezent la eveniment, prof.univ.dr. Sabin PAUTZA, coleg de liceu cu protagonistul a evocat personalitatea cardiologului Mircea MEILĂ vorbind elogios și despre familia Meilă mărturisind faptul că familiile Păuța și Meilă se înrudesc.

cop6Mulțumind celor prezenți ”pentru seara de neuitat” dr. Mircea MEILĂ a recunoscut public că ”asemenea preocupări îți fac viața suportabilă,  mai frumoasă, te ajută să trăiești și nu o faci altruist. Pentru că te ajuți pe tine însuți dând minții de lucru și nelăsând-o să zburde anapoda. Cartea, sper să vă placă. În ea sunt gânduri, idei. E o încercare. Dumneavoastră o să spuneți dacă reușită sau nu”. A mai  subliniat faptul că volumul a fost dedicat soției cu ocazia aniversării a 50 de ani de căsnicie. ”Ea primește prea puțin față de ceea ce merită, eu primesc prea mult”. Galant, elegant, deștept, talentat, exemplu de urmat dr. Mircea MEILĂ.

cop7Evenimentul s-a bucurat de acordurile duetului AMADEO: prof. Diana SZUIOGAN, violoncel și prof. George GASSENHEIMER, vioară, Liceul de Arte Sabin PĂUȚA, Reșița, cu un program bine ales.

Expoziția va fi deschisă publicului până vineri, 5 aprilie 2019.

Organizator: Societatea pentru Cultură METARSIS- activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană în parteneriat cu Muzeul Banatului Montan și Liceul de Arte “Sabin PĂUȚA”, Reșița. (Camelia DUCA)

Nu există comentarii.

Lasă un comentariu...