SĂRBĂTOAREA GĂRÂNEI

Postat de în Anunțuri evenimente » 0 Comentarii

31 Iul

cop garanaSĂRBĂTOAREA GĂRÂNEI / WOLFSBERGER FEST (4-5 august 2018), ediția a IV-a

Program :

Sâmbătă,  4 august 2018

– Ora 16:00 – “Drumul Crucii – Drumul vieții / Kreuzweg – Lebensweg

“DREPT MULŢUMIRE PENTRU VIAŢĂ ŞI DIN BUCURIE PENTRU FRUMUSEŢEA MUNŢILOR” / “ALS DANK AN DAS LEBEN UND AUS FREUDE FUR DIE SCHÖNHEIT DER BERGE”

VIA CRUCIS – DRUMUL CRUCII / DRUMUL VIEŢII – KREUZWEG/ LEBENSWEG de la Gărâna (Wolfsberg) s-a născut din credinţă şi din prietenia unei familii de germani cu una de români. Sunt multe feluri de prietenii. Cea mai valoroasă este, însă, cea pornită din respect. Din respect unul faţă de celalalt . Din respect pentru adevăratele valori. Însușite aici, ACASĂ / HEIMAT, în Banatul Montan, spaţiu multietnic, multicultural şi multiconfesional, în care oamenii au trăit şi convieţuiesc împreună, în înţelegere şi real respect. Valori pe care, odată însușite, le purtăm cu noi şi le transmitem, indiferent unde ne vor duce drumurile vieţii. Şi pentru că nimeni nu poate reuşi singur, crucea pe care o purtăm ne va părea mai uşoara lângă prieteni adevăraţi. NIHIL SINE DEO.

Pelerinajul, însoțit de pilde istorisite de către ing. Ștefan DOROHOI, se va dedica aniversării a 4 ani de la sfințirea Drumului Crucii, în 3 august 2014.

– Ora 21:00 – POIANA PRIETENIEI / FREUNDSCHAFTWIESE, (lângă Moara Gărâna)

MINUNATĂ-I PRIETENIA, ed. a IX-a, FOC DE TABĂRĂ / LAGERFEUER

„Cel care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care un OM o poate primi de la alt OM.” (Carl Gustav Jung). Focul de tabară în care vom arde toate necazurile, răutăţile, gândurile rele, grijile și nemulțumirile  de peste an, va fi aprins la orele 21.00, fix.

 Chitare, poezie, dans, gânduri bune, PRIETENIEEEEE!

Duminică,  5 august 2018

Ora 11:00 – Sala de conferinţe a Pensiunii HEIDI din Gărâna/ Wolfsberg

– SIMPOZION:  ”Tradiții ale comunitaților din Banat. 300 de ani de la stabilirea primilor germani în Banat,  1718  2018. 190 ani de la stabilirea germanilor în zona Gărâna / Brebu Nou, 1828 – 2018. Alexander Tietz și lumea sa.“

Moderator:  Werner KREMM, jurnalist, „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien” (ADZ).

Referenți: prof.univ. dr. Smaranda VULTUR, Universitatea de Vest Timișoara; conf. dr. ing. Christian Paul CHIONCEL, prorector Universitatea „Eftimie Murgu”, vicepreşedinte al Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin; prof.univ.dr.Vasile DOCEA, director general al Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara; prof. Ana KREMM, scriitor, Colegiul Național „Diaconovici – Tietz”, Reșița; prof. Adela SCHINDLER, Liceul „Mircea ELIADE”, Reșița; Josef  WINTERBERGER, Regensburg, Germania, originar Wolfsberg/ Gărâna.

EXPOZIȚIE DOCUMENTARĂ: „Alexander Tietz și lumea sa“  cu prilejul aniversării a 120 de ani de la naștere și a comemorării a 40 de ani de la trecerea în eternitate a etnografului, scriitorului și pedagogului reșițean Alexander Tietz (*9 ianuarie 1898 – † 10 iunie 1978).

 În cadrul  Simpozionului vor fi prezentate două carți: „Germanii din Banat prin poveștile lor”, ed. a II-a, revazută și adăugită, ed. Polirom 2018,  coordonator Smaranda VULTUR  și prima publicatie, în limba germană, aparută în 2018 în Germania, coordonată  de Josef  WINTERBERGER, „Noi ne amintim. Deportarea gărânenților în Rusia” („Wir erinnern uns. Die Deportation der Wolfsberger nach Russland”)

– ora 16.00 – Biserica romano-catolică „Sfânta Tereza de Avila“ Gărâna / Wolfsberg

Sfântă Liturghie, celebrată de pr. Beniamin Palie (Reșița) și pr. Ianoș Varga (Reșița)

– ora 17.00 – Curtea  Bisericii romano-catolice  „Sfânta Tereza de Avila“ Gărâna:

Sfințirea Monumentului Deportaților în fosta Uniune Sovietică, ridicat prin contribuție localnicilor.

Ora 17:30 – Muzeul satului Garana / Heimat Stub’n zum Wolfsberg

 EXPOZIȚIE DOCUMENTARĂ pe tema deportărilor in Rusia

-Ora 18:00 – Caminul cultural / Kulturheim  Gărâna/Wolfsberg

BAL cu formația din comună în organizarea localnicilor

Organizator: Societatea pentru Cultură MERASIS- activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană în parteneriat cu Forumul  Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și cu sprijinul Parohiei Romano-Catolice „Maria Zăpezii” Reșița, Bisericii Romano-Catolice „Sfânta Tereza de Avila“ Gărâna / Wolfsberg, Primăriei Brebu Nou, As. Clubul Economic German Banat (DWC-Banat), Cartierului Francez Reșița, Gradimex Reșița, Gordian Timișoara, UZP România. (Camelia DUCA)

U P D A T E    1 0   A u g u s t   2 0 1 8

Sărbătoarea Gărânei/ Wolfsbergerfest – ediția a IV-a , 4-5 august 2018

VIA CRUCIS de la Gărâna/ Wolfsberg, localitate aflată la poalele munților Semenic  în județul Caraș-Severin,  este un traseu cu o lungime de 1.800 de metri şi diferenţă de nivel de aproape 200 de metri,  sfințit în 3 august 2014 de  Mons. József-Csaba Pál,  la vremea respectivă canonic de Timişoara, arhidiacon al Banatului Montan,  cel pe care care Sfântul Părinte Papa Francisc l-a numit Episcop romano-catolic de Timișoara  în data de 16 mai 2018. VIA CRUCIS s-a născut ca necesitate  firească  de marcare a traseului până la Crucea de pe Dealul Kasarnului ridicată de doua familii prietene, una de germani: Josefine, Josef, Martina u. Edmund Winterberger – originari din Gărâna și una de români, proprietari de casă de vacanță aici: Camelia, Lucian și Vlad-Elian Duca, cruce sfințită de preot Eduard Kandler, ultimul paroh de la Gărâna/ Wolfsberg- Brebu-Nou/  Wedenthal în 7 septembrie 1997. Ridicată  “DREPT MULŢUMIRE PENTRU VIAŢĂ ŞI DIN BUCURIE PENTRU FRUMUSEŢEA MUNŢILOR” /  “ALS DANK AN DAS LEBEN UND AUS FREUDE FUR DIE SCHÖNHEIT DER BERGE”  este punctul terminus al pelerinajului ce se desfășoară, în fiecare an, în prima zi a evenimentelor ce stau sub auspiciile Zilelor Gărânei.

Sâmbătă, 4 august 2018, am plecat în pelerinaj pe VIA CRUCIS însoțiți de o ploaie molcomă, răcoritoare într-un august extrem de torid, însoțiți, la fel ca în anul precedent, de cîte o pildă rostită, la fiecare stație de pe traseu, de unul dintre prietenii pe care ai senzația că îi ști de o viață- Ștefan Dorohoi. Pildele ne-au dat teme de gândire: ”merită să-ți strici prietenia cu un prieten pentru alt prieten? ”, ”cum greșesc copiii față de părinți?”, ”Iisus ne lasă liberul arbitru. Cum procedăm?”, ”Nastratin Hogea –filozoful hâtru și parabola semănătorului”,  ”întoarcerea fiului risipitor”,  ”parabola lui Iosif, fiul lui Iacob, din Vechiul Testament, trădat de frați și vândut de israeliți în Egipt”. ”robia, sclavia everilor din Egipt ”, ”Iosif și minunile înfăptuite în Egipt”, ”robia evreilor și viața lor în Egipt ”, ”parabola zgârceniei lui Arvinte ”, ”parabola oii rătăcite”, ”parabola neghinii din grâu”, ”parabola înjunghierii lui Isus pe cruce si vinovăția sulițașului”, stația cu numărul 13 amintindu-ne că suntem toți păcătoși prin parabola ”cine n-a păcătuit să arunce primul cu piatra în Maria Magdalena”.  Celor patrusprezece povestiri rostite cu har și înțelepciune de Ștefan Dorohoi li s-a adăugat, la Cruce, un mit chinezesc consemnat de Confucius: ”La începuturile Lumii, Dumnezeu a trimis 2 scribi să consemneze ceea ce s-a întâmplat. Într-o zi toridă s-au dus să se răcorească lăsând catastifele deschise. Trecând, din întâmplare pe lângă ele, un tânăr a văzut că destinul său urma să se împlinească a doua zi, să moară chiar când împlinea 20 de ani. Îndrăzneț, modifică vârsta, adăugând în față un 1, vârsta devenind în catastif 120 de ani și pleacă. Întorși, scribii au simțit că ceva este în neregulă dar nu stiau ce. A doua zi, destinul tânărului nu s-a împlinit și scribii și-au dat seama ce se întâmplase. L-au căutat pe tânăr pentru că, atunci ca și acum, cel care face un înscris este singurul  care îl poate modifica și este obligat să o facă. Asta este cutuma. L-au găsit, l-au adus în fața catastifelor dar tânărul a refuzat pentru că nu vroia să moară. Au intrat în negociere pentru că nu putea trece ziua și au ajuns la cifra de 70. Confucius conchide că în viața noastră este un destin pe care suntem obligați să-l parcurgem. Câte o dată mergem pe drumul bun, altă dată pe drum greșit, da, cu siguranță, vom ajunge la final. Depinde pe unde călcăm și cum negociem cu viața, pentru că viața noastră este o permanentă negociere cu destinul nostru. Ovidiu spune, de fapt, în <Metamorfoze>: <<Eu văd drumul cel bun, dar de ce nu pot merge pe el, nu știu.>> ”. Pildele scurte rostite de Ștefan Dorohoi ne-au însoțit pe VIA CRUCIS  în mod firesc, opririle în dreptul celor 14 stații conferindu-ne momente de răgaz, meditație și regăsire de sine, pregătindu-ne, neostentativ, pentru bucuria finalului. Crucea și peisajul de vis; deschiderea sufletului spre natură, spre cei de lângă noi, regăsirea de sine, comuniunea cu Divinitatea, mulţumire pentru viaţă și bucuria frumuseţii naturii,  a familiei și a prietenilor alături de care îți împlinești destinul. Pentru că nimeni nu poate reuşi singur, crucea pe care o purtăm ne va părea mai uşoara lângă prieteni adevăraţi. Într-un timp al regăsirii de sine, al credinţei şi al speranţei, cu ochii aţintiţi şi cu inima deschisă asupra lumii în care trăim, acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de repere, avem nevoie de credință. NIHIL SINE DEO!

Sambătă, 4 august 2018, tîrziu în seara, după ora 21:00, în POIANA PRIETENIEI / FREUNDSCHAFTWIESE, (lângă Moara Gărâna), s-a aprins cel de-al IX-lea FOC DE TABĂRĂ / LAGERFEUER.

„Cel care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care un OM o poate primi de la alt OM.” (Carl Gustav Jung). Așezat, cu ani în urmă, sub genericul MINUNATĂ-I PRIETENIA, focul de tabără adună laolaltă români, germani, maghiari, sîrbi, francezi, austrieci,  localnici și oaspeți, prieteni vechi și noi, cunoscuți și necunoscuți. Ne-am simțit , din nou, bine împreună. Focul a fost aprins, greu din cauza lemnelor udate de ploaia nelipsită în după-amiezile verii 2018, de una dintre familiile frumoase din Reșița: Nicoleta și Christian Chioncel cu cei doi fii: Paul și Robert. Noroc cu prietenii Sepp Winterberger și Helmuth Kierer care au adus câteva lemne uscate de prin vecini. Așa ne-am putut bucura, și anul acesta, de un adevărat foc de tabără în care am ars, ca de obicei, toate necazurile, nemulțumirile, răutățile și durerile de peste an. Am trăit o nouă seară frumoasă cu gulaș la ceaun – buuuun taaare, mulțumim Dani, Roxana și Ramona, cu muzică la chitare mulțumim Lucian, Gipsy, George,  Marianne, Amber și  Evald, Vali, Sever, Geta, Cristi, Dorina, Adi, Hugo, Smaranda, Camelia, Vasile, Cristi, Nicoleta, Kati, Virgil, Ancuta, Ștefan, Adriana, Doina, Petrică,  Fini, Iulius- Sepp, Mircea, Mireille,  Claudiu, Sara,  Cristi, Alexander, Horst, Edith, Andrei, Adriana, Mariana, Nelu, Puiu, Felicia, Cosmin, Lili, Adi, Resi, Mari și tuturor celor prezenți. Mulțumiri și mențiune specială  formațiilor de dansuri germane din tabăra DEUTSCH MIT SPASS, minunaților Johanna și Gerhard Kreicek (Graz, Austria), pasionați de dans popular, cei care susțin anual, material și logistic, taberele de instrucție de la Gărâna de peste 20 de ani. A fost un DANS AL FĂCLIILOR spectaculos și un IMN AL PRIETENIEI: Minunată-i prietenia! cântat din oră în oră. O seară care ne-a încărcat bateriile pentru încă un an, cu gânduri bune.

Imnul prietniei. MINUNATĂ-I PRIETENIA: Unde stai? Pe ce străduță?/ Unde casa ți-ai mutat?/ Poate-n noua ta căsuță/ Va mai fi o cămăruță/ Pentru mine, de-nchiriat.// Vreau să fiu vecin cu tine/ Cum am fost și până-acum/ Iar când noaptea, tainic, vine/ Tu să bați în geam la mine/ Și să spui că prieten mi-ești.// Minunată-i prietenia/ Cel mai scump și drag cuvânt/ O-nțeleg numai aceeia/ Care-n viață știu a fi/ Omenoși cu oamenii//.

Duminică, 5 august 2018, ora 11:00, în Sala de conferinţe a Pensiunii HEIDI din Gărâna/ Wolfsberg a avut loc SIMPOZIONUL: ”Tradiții ale comunitaților din Banat. 300 de ani de la stabilirea primilor germani în Banat, 1718 – 2018. 190 ani de la stabilirea germanilor în zona Gărâna / Brebu Nou, 1828 – 2018. Alexander Tietz și lumea sa.“ Moderatorul simpozionului a fost jurnalistul  Werner KREMM, de la „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien” (ADZ) iar referenți: prof.univ. dr. Smaranda VULTUR, Universitatea de Vest Timișoara; conf. dr. ing. Christian Paul CHIONCEL, prorector Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița, vicepreşedinte al Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, prof.univ.dr.Vasile DOCEA, director general al Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara; prof. Ana KREMM, scriitor, Colegiul Național „Diaconovici – Tietz”, Reșița; prof. Adela SCHINDLER, Liceul „Mircea ELIADE”, Reșița. A fost prezentat volumul coordonat de Josef  WINTERBERGER, Regensburg, Germania, originar Wolfsberg/ Gărâna: ”Wir erinnern uns. Die Deportation der Wolfsberger nach Russland” („Noi ne amintim. Deportarea gărânenților în Rusia”), volum la care a colaborat o altă localnică, Martina Zels. Jurnalistul Werner Kremm a deschis simpozionul  declarând  deschisă EXPOZIȚIA  DOCUMENTARĂ: „Alexander Tietz și lumea sa“ expoziție dedictă aniversării a 120 de ani de la naștere și a comemorării a 40 de ani de la trecerea în eternitate a etnografului, scriitorului și pedagogului reșițean Alexander Tietz (*9 ianuarie 1898 – † 10 iunie 1978). Până nu demult director al Colegiului Național Diaconivici-Tietz din Reșița, prof. Ana KREMM, realizatoarea expoziției a prezentat publicului  date extrem de importante din viața celui care dă nume celui mai vechi liceu reșițean. Coordonatoare a proiectului demarat în anul 2008 când deținea funcția de director al actualului Colegiu Național ”Diaconovici-Tietz”, Ana KREMM  a transformat cele trei volume din seria ”Călător prin Banatul Montan” semnate Alexander Tietz în opere ilustrate pentru copii, autorul fiind transformat într-un bunic ce spune poveşti de demult elevilor. Pentru prima dată, legendele lui Tietz sunt traduse în limbile maghiară, croată şi engleză. Astfel, Alexander Tietz transcede barierele unei limbi. Ne adresăm tuturor copiilor din Banatul de Munte dar mai ales operatorilor de turism ce ar putea exploata zona plecând de la elemente culturale. Există trei itinerarii prezentate în aceste cărţi – Drumul fierului (Reşiţa-Bocşa-Dognecea-Oraviţa-Anina), Cheile Caraşului şi zona turistică Văliug-Semenic. Poate, astfel, turiştii vor reuşi să ne cunoască şi altfel decât prin mâncare, băutură sau peisaj. Dacă acea casă de la munte a omului de cultură Alexander Tietz a dispărut, noi credem că i-am construit o casă spirituală, prin aceste volume“, a spus Ana Kremm vorbind despre proiectul realizat la Colegiul Național ”Diaconovici-Tietz” din Reșița. Expoziția panotată în sala de conferințe a Pensiunii Heidi din Gărâna a adus în fața privitorilor crâmpeie din viața și opera lui Alexander Tietz. Născut 9 ianuarie 1898 la Reșița și trecut la Domnul în 10 iunie 1978, tot la Reșița în urma unui tragic accident de mașină, descendent al unei vechi familii de intelectuali,  Alexander Tietz se înrudește, pe linie maternă, cu primul enciclopedist român, Corneliu Diaconovici. Absolvent de școală primară la Reșița și gimnazială la Timișoara, cu  studii germanistice la Budapesta și Cluj, cadru didactic, din 1920, Alexander Titz predă, în orașul de pe Bârzava, timp de peste 40 de ani germană, franceză, engleză, rusă și latină. Realizează călătorii de studii în Austria, Germania, Italia și, vreme de mai mulți ani, este editorul publicației „Reschitzaer Zeitung”. Organizator de excursii în fabulosul Banat Montan, face pionierat în turism. Este implicat profund în viața culturală fiind instructor al unor formații de amatori punând în scenă mici opere, operete și concerte. Din anii 1920 datează primele sale preocupări de etnograf, prin articole publicate în ziare și reviste privind graiurile reșițene ”Reschitzaer Redensarten”. Având ca model asociația „Wandervogel”, înființată în 1901 în Steglitz, Germania, a înființat în 1923 asociația ”Wandervogel” din Reșița, care avea ca obiectiv drumețiile și cultivarea cântecelor populare. Grupa ”Wandervogel” din Reșița și-a achiziționat un sediu propriu, renovat prin munca voluntară a membrilor. În sediu au avut loc reprezentații teatrale. Grupa Wandervogel din Reșița se subordona asociației „Südostdeutscher Wandervogel” dar, după ce asociației din Germania i s-a alăturat, în 1932,  Asociația Național-socialistă a mișcării autoajutorării din România (Verband der Nationalsozialistischen Selbsthilfebewegung in Rumänien), Grupa ”Wandervogel” din Reșița și-a încetat activitatea. Debutul literar a avut loc în 1939 în publicația ”Reșița” cu o serie de 13 articole în limba română cu titlul „Crăișori din sălașul meu”. În 1940 Alexander Tietz a început să culeagă povești populare, zicale și povestiri germane din Gărâna, Caraș-Severin (Wolfsberg) și Văliug, Caraș-Severin (Franzdorf), din 1942 extinzându-și cercetările la folclorul românesc, croat și sârbesc din Banat. A cules peste 1.000 de texte (povestiri, basme, balade ș.a.) în călătoriile sale în zeci de localități, de la informatori români, germani, slovaci, crașoveni, sârbi, italieni. Colaborează la publicații de limbă germană, uneori și de limbă română. Colaborarea principală, în perioada interbelică, la ,,Reschitzaer Zeitung” iar după război  la cotidianul ”Neuer Weg”. Publică în presa locală  precum și în presa din Austria și Germania, în limbile română și germană. Debutează în 1956 cu volumul „Sagen und Märchen aus den Banater Bergen/ Legende și povești din Munții Banatului”, bine primit atât de public, cât și de specialiști și presă. Urmează: „Das Zauberbründl. Märchen aus den Banater Bergen / Izvorul fermecat: povești din Munții Banatului”, 1958; „Wo in den Tälern die Schlote rauchen. Ein Lesebuch/ Unde fumegă coșurile prin văi. O carte de citit”, 1967, și „Märchen und Sagen aus dem Banater Bergland/ Povești și legende din Banatul Montan”, 1979. Lasă în manuscris  „Meditații filosofice”-  „rod al lecturii și aprofundării unei pleiade de filosofi, între care-l așez și pe Lucian Blaga”. Expoziția documentară „Alexander Tietz și lumea sa“ menține treaza în memoria colectivă figura renumitului etnolog, scriitor și profesor Alexander Tietz, reprezentant de marcă al etniei germane din Banat.

”Tradiții ale comunitaților din Banat. 300 de ani de la stabilirea primilor germani în Banat,  1718 – 2018. 190 ani de la stabilirea germanilor în zona Gărâna / Brebu Nou, 1828 – 2018”- o temă extrem de complexă a cuprins expuneri ale prof.univ. dr. Smaranda VULTUR, Universitatea de Vest Timișoara; conf. dr. ing. Christian Paul CHIONCEL, prorector Universitatea „Eftimie Murgu”, vicepreşedinte al Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, prof.univ.dr.Vasile DOCEA, director general al Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara; prof. Adela SCHINDLER, Liceul „Mircea ELIADE”, Reșița.

Prof.univ.dr. Smaranda VULTUR a prezentat ediția a II-a a volumului al cărui coordonator este: ”Germanii din Banat prin povestirile lor”, volum apărut cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei în baza unei decizii emise de Parlamentul German. ”Sunt trei secole de cînd primii germani au fost colonizaţi în Banat, prezenţa lor jucînd un rol important în regiune atît din punct de vedere economic, cît şi politic şi cultural. Într-o a doua ediție revăzută și considerabil adăugită, volumul coordonat de Smaranda Vultur reuneşte interviuri autobiografice şi studii antropologice despre minoritatea germană din Banat, care creionează imaginea de ieri şi de azi a unei etnii, precum şi repere importante ale istoriei sale sociale. Prin interviurile de tip „povestea vieţii” sînt prezentate destine individuale, obiceiuri, tradiții, locurile rămase în memoria etnicilor germani, precum şi odiseea celor deportaţi în URSS în 1945 şi în Bărăgan în 1951. Mărturiile celor care au traversat perioada de nazificare, războiul, care au pierdut prin expropriere sau colectivizare accesul la transmiterea bunurilor, au cunoscut la o vîrstă extrem de fragedă deportările, separarea de familie şi munca epuizantă sînt mai dramatice, mai încărcate de emoţii atunci cînd cei care relatează nu au cîştigat prin trecerea timpului o anume detaşare şi distanţare analitică. Sînt – în cazul deportaţilor în URSS mai ales (jumătate dintre interviuri fiind cu unii dintre ei) – adevărate poveşti de supravieţuire, fără tonalităţi eroizante, care le-ar face mai puţin credibile. Descrierile condiţiilor din lagăr sînt uneori cinematografice, apropiindu-se prin detalii de puterea de impact a unui text literar, pe principiul că realitatea, în condiţii extreme, concurează ficţiunea.” Au fost prezentate interviuri cu germani din Banat care au fost deportați în Rusia, cu urmași ai acestora și imagini cu forografii vechi- documente, indubitabil, de o valoare documentară certă.

Parte a echipei care a luat interviuri pentru volumul coordonat de Smaranda VULTUR GERMANII DIN BANAT prin poveștile lor, prof. Adela LUNGU-SCHINDLER a subliniat: „Între numeroasele cărţi care apar în zilele noastre, rar se întâmplă să se reia vechi proiecte. Germanii din Banat prin povestirile lor, în coordonarea Smarandei Vultur demonstrează că mai există şi asemenea situaţii. Reeditare volumului a fost posibilă şi datorită sprijinului acordat de Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei în baza unei decizii emise de Parlamentul German, şi a ajutorul Fundației „Hanns Seidel”– România, dar mai ales din dorinţa autoarei de a se reapuca de o muncă istovitoare începtă cu mulţi ani în urmă. Prima ediţie e din 2000 şi a apărut la editura Paideia din Bucureşti. Ediţia mai nouă e reluată în 2018 la Iaşi, la Polirom, fiind revizuită şi consistent adăugit astfel încât numărul de pagini aproape că s-a dublat, iar materialul e complet restructurat.

Cartea are propria poveste, fiind rezultatul muncii unui colectiv mai mare coordonat de Smaranda Vultur şi îşi are unul din punctele de plecare în Grupul de Antropologie culturală şi Istorie orală al Fundaţiei „A treia Europă” din Timişoara. Reperele introductive fixează contextul mai general istoric şi cultural legat de comunitatea germană din Banat. Prefaţa Smarandei Vultur e urmată de studiile istoricilor Rudolf Graff, Germanii din Banat sau istoria dintre două emigrări. Cercul care s-a închis şi Valeriu Leu Imaginea germanului la românii din Banat. Anecdota „identitară” a lui P. Nemoianu despre Mâţul neamţului şi mâţul românului vine să completeze într-o altă notă imaginarul creat de cele două etnii.

Volumul se foloseşte de metoda istoriei orale ca mijloc de investigare, povestea vieţii dă o altă perspectivă, uneori neaşteptată, asupra istoriei. Un punct de vedere profund subiectiv care e menit să transforme statisticile şi cifrele în complexe poveşti de viaţă, destăinuite cu emoţie de interlocutori. Istoria mare se reflectă astfel în neneumăratele faţete şi ni se dezvăluie ca o poveste, aşa cum a fost percepută de memebrii unei comunităţi entice. Sebastian Krauter, Margareta Ebner, Walter Schmidt, Ştefan Boleraz, Ignaz Bernhard Fischer, Ronald Wiest, Puiu Stan, Carol Bereznyak, Karl Windberger Szélhegyi, Waldemar Faber, Gabriela Murgu, Elisabeta Schuster, Tiberius Huszka, Tiberius Huszka, Eva Pascu, Johann Schaftari și Anna Schaftari, Francisca Schultz, Irina Stanciu, Katharina Kühn, Eva Csilcser, Victoria Koch, Stefanie Reimyer, Barbara Rasovan, Ana Funtek, Magdalena Koşar, Alfred Koşar, Margareta Oglindă, Margareta Docea, Hans Damas, Cristina-Margareta Renard, Ana Schreiber, Peter Cocron, Nikolaus Wiewe, Maria Tremmel, Anne Marie Pfaffl, Ferdinand Rank, Karl Singer, Edith Singer, Ioan Fernbach sunt mai mai mult decât nişte nume înşiruite într-un cuprins de carte, sunt vieţi trăite, fiecare o lume în sine, fiecare în confruntare cu marea Istorie. Pe de altă parte, Adrian Onica, Roxana Pătraşcu Onica, Ştefana-Oana Ciortea-Neamţiu, Gabriela Panu, Adela Lungu-Schindler, Iulia Sur, Tonia Marişescu, Daria-Maria Jurca, Smaranda Vultur, Simona Adam, Ramona Magheţ, Gilda Vălcan, Mihai Crîznic, Mirela Daniela Golovescu, Elena Paloşan, Alexandra Dorca, Voichiţa Năchescu, Daria Maria Jurca, Antonia Komlosi sunt autorii interviurilor publicate, în fapt poveşti de viaţă pe care le-au selectat, înregistrat şi transcris. Nu întâmplător am amintit lista intervievaţilor şi a celor care au făcut interviurile, fiindcă Germanii din Banat prin povestirile lor este o carte cu mai mulţi „autori”, fiecare având partea lui de contribuţie. Din mărturisirile particulare, volumul reface imaginea de ieri şi de azi a germanului bănăţean. Poveştile de viaţă cuprind  rememorări legate de existenţa unei etnii, obiceiuri, tradiţii, relaţii de familie şi interumane în general, bucătărie, timp liber, locuri, într-un cuvânt tot ce cuprinde viaţa umană în ţesătura ei. Cu recurenţă sunt prezente aspecte dramatice precum deportările în URSS şi Bărăgan, lagărul de concentrare, închisoarea, războiul. Unele sunt mărturisiri dureroase în care vorbitorii retrăiesc momente tragice, câteodată neputând povesti până la capăt despre ele, alteori dornici să împărtăşească suferinţa lor pentru ca lumea să ştie. Dacă istoria orală e dedicată celor mulţi şi anonimi, ei îşi reclamă cu hotărâre dreptul de a spune mai departe, iar interviul de tip „povestea vieţii” le dă prilejul ca vocea să le fie auzită, să lase în urmă o poveste reală, care îi defineşte. Sunt povestitori care îşi reconturează existenţa prin însuşi gestul povestirii. Pentru că mărturisirile peste timp au şi acest rol: actul de a povesti este unul ordonator, întemeietor chiar. Omul se distanţează de eveniment, înceară să-i găsească un sens existenţei în raport cu situaţia trăită.  Acesta este şi unul din meritele metodei de cercetare a cărţii: alături de aspectul documentar despre o epocă şi o etnie, ea funcţionează şi ca o formă de destăinuire personală şi de redefinire personală”, a conchis  prof. Adela LUNGU-SCHINDLER.

Werner KREMM, jurnalist la ADZ, moderatorul simpozionului a completat ”…Aș vrea să vă rețin atenția cu o forografie din seria de fotografii realizate de Edmund Höfer (1933-2014, n.a.) cu 150 de oameni de diferite meserii, fotografii pe care le-a publicat  timp de 150 de săptămâni în pagina culturală a ziarului Neuer Weg, publicație la care lucram împreună. Este o fotografie făcută pe o cameră  Hasselblad. Toate filmele există dar n-au fost arhivate de colegii mei de la București. Principiul lui  Höfer: dacă din 20 de clișee unul este bun atunci merită să păstrezi filmul. Cum îl păstra? Avea un cuier ”pom” și le agăța acolo. Când a plecat în Germania (1988, n.a.) toate au rămas pe loc și, când redacția noastră s-a mutat din Casa Scânteii, când Forumul Democrat al Germanilor din România a cumpărat o clădire, la dorința actualului nostru președinte Klaus Iohaniss ca Forumul să aibă un sediu,  arhiva a fost preluată și astăzi, aici, ființează redacția  <Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien> (ADZ). Negativele lui Edmund Höfer au fost mutate cu tot cu <pom> și încă nu au fost arhivate. Höfer a fost discipolul lui Moni Hell, fotograful Uzinelor Reșița care a făcut o serie de fotografii- foarte multe în Gărâna…. Sunt fotografii care ar trebui căutate și valorificate pentru că sunt risipite. În Uzinele din Reșița am încercat dar nu am fost primit cu amabilitate așa că am abandonat… Am vrut doar să subliniez că aceste mărturii trebuie căutate și arhivate. De ce să nu fie în muzeu?”

Moderatorul Simpozionului, jurnalistul Werner KREMM a ținut să menționeze, ca o completare: ”…Recunoașterea <muncii de reconstrucție > cum se numea atunci, a perioadei de deportare în Uniunea Sovietică se datorează unui reșițean, redactor-șef la ziarul nostru, Anton Breitenhofer care a fost membru în Comitetul Central. La începutul anilor 1965- 1966, i s-a sugerat (de către comunitatea germană din care făcea parte n.a.) ca tuturor colegilor săi care au lucrat în Rusia să le fie recunoscută perioada ca vechime în muncă pentru pensie.

Prezent la Simpozion, Hardwig Ochsenfeld, referitor la seria de 150 de portrete semnate Edmund Höfer în anii ‘60-‘70, a subliniat, anecdotic, că își amintește una dintre fotografii datorită titlului. Era înfățișat un bărbat solid, brunet, stând pe o bancă în București în timpul verii și se subânțelege că era foarte cald. Titlul fotografiei era: Dacă mă prinde, mă bate! Tot Hartwig Ochsenfeld a marturisit, cu emoție: ”Eu îmi datorez viața deportării în Rusia. De ce? În 15 ianuarie 1945 mama mea, deși avea 2 copii- surorile mele născute în 1941 și 1943, a fost selectată pentru deportare la Enakievo neștiind că este însărcinată. Ea mi-a mărturisit, înainte de a muri că, dacă ar fi știut că este însărcinată, ar fi avortat. Așa că eu îmi datorez viața deportării. Eu nu aș fi fost azi aici dacă mama mea nu ar fi fost deportată. ” Iată cum,  pe lângă viețile distruse sau luate, miracolul vieții a învins deportarea.

Desfășurat non-formal, Simpozionul a pus accent de destinele cuprinse în volumul reeditat, cu regretul Smarandei VULTUR de a fi renunțat la fotografiile cu Kirchweih-ul de la Variaș în care apare, tânără și frumoasă, domna Kuhn, mama renumitului jazz-man Toni Kuhn, un alt copil al deportării și remarca episoadelor emoționante din povestiri cum au fost lăsați copiii pe stradă aceștia fiind luați de rude sau vecini spre creștere iar la întoarcere, aceștia nu-și mai recunoșteau mamele.

 Hugo BALASZ, prezent la Simpozion, a intervenit sugerînd că titlul cărții ar fi fost, poate, mai sugestiv  ”Destinele germanilor din Banat prin povestirile lor” propunând și o variantă germană a volumului, acesta prezentând interes pentru etnia pe care o reprezintă mărturisitorii.

Werner KREMM, prezentând cea de-a doua carte lansată în cadrul Simpozionului ”Wir erinnern uns. Die Deportation der Wolfsberger nach Russland”, 2018, Druck und Bindung: Buchdruckerei.de, Berlin, projektleitung: Josef Winterberger, redaktion: Josef Winterberger, Martina Zels und Helmut Eckert, Layout und Satz: Sabine Dunst, volum ce prezintă,de-asemeni, interviuri cu deportați din Gărâna/Wolfsberg, date concrete cu cei deportați, fotografii, desene, poezii și cîntece legate de periada deportării, reia, menționînd mărturia lui Robert Hausner din Gărâna, conceptul copiilor care-și datorează viața deportării: ”Ich kann jedoch nicht umhin zu bemerken, dass ich mein Leben diesem grausamen Verbrechen zu verdanken habe, denn hätte es die Russlanddeportation nicht gegeben, hätten sich meine Eltern nie kennengelernt und mich würde es heute nicht geben. / Nu pot să nu recunosc faptul că viața mea se datorează acestei crime groaznice. Dacă n-ar fi existat deportarea în Rusia părinții mei nu s-ar fi cunoscut niciodată și eu n-aș fi existat.” O soartă tragică, dar nu singulară, a puctat Werner KREMM.

Prof.univ.dr. Vasile DOCEA, directorul Bibliotecii Universitare din Timișoara  a spus, printre altele: ”Mi-ar fi plăcut să vorbesc despre ambele cărți care sunt prezente aici dar, din păcate, nu știu decât una dintre ele pentru că pe cea germană am văzut-o  abia acum și nu-i cunosc conținutul. N-am nicio îndoială că este o inițiativă salutară… Cunosc foarte bine cartea Smarandei VULTUR. Și prima ediție, și a doua. Se poate discuta enorm despre carte și lucrurile cuprinse în ea. Trebuie să înțelegem că nu este o carte de istorie, nu în sensul, hai să-i zicem, tradițional al cuvântului, acolo unde a face istorie înseamnă a merge în arhive, a face cercetare oferind argumente cu care reconstituim fapte pe care le așezăm cronologic și, noi cei așezați la distanță, încercăm să găsim legăturile între fapte. Este, mai degrabă, o carte de antropologie în care se vorbește de fapte istorice. Metoda folosită de Smaranda Vultur și echipa pe care a coordonat-o este o metodă modernă, foarte utilizată astăzi pentru cunoașterea unor zone ale trecutului puțin accesibile din cauza lipsei documentelor de arhivă pe de-o parte. Pe de alta, o astfel de abordare este extrem de utilă și importantă pentru că ea ne prezintă și o altfel de față a lucrurilor. Dacă istoriile făcute de istorici au un discurs formal,  oficial, vorbesc despre fapte care se-nlănțuie în timp, vorbesc despre contexte, sunt MAREA ISTORIE și sunt, de obicei, lipsite de suflet- acolo nu apar oamenii cu trăirile lor, astfel de abordări precum aceasta intreprinsă de Smaranda Vultur și echipa ei, sunt cărți care trăiesc, sunt pline de viață. Apar oamenii cu viețile lor dar nu cu vieți povestite de cineva insensibil la dramele personale ci povestite de ei înșiși cu propriile lor cuvinte și prin filtrul propriilor experiențe… Se poate vorbi despre persoanele care au luat interviuri, ei fiind profesioniști în formare. Se poate vorbi despre felul în care Smaranda Vultur a dirijat această orchestră de profesioniști. Nu este ușor să conduci o echipă de peste 20 de oameni, să stabilești o metodă, să-i aduci la același numitor comun, să ai o metodologie pe care să o foloseacă toți. Putem lua oricare dintre poveștile din această carte și putem discuta despre ea enorm. Ce m-a frapat pe mine la început? Declarația unei persoane intervievate din Gărâna care  trăia, la momentul interviului în Germania, și care spune *nu vreau să mă mai întorc la Gărâna pentru că nu-mi place. Pentru că nu mai este Gărâna de altădată și acum, acolo, se află o adunătură de turiști. Din acest motiv nu-mi mai place să mă întorc la Gărâna. Este șocantă o astfel de declarație și am încercat să o înțeleg și cred că, dacă citim toate interviurile publicate despre Gărâna și celelalte publicate în carte, cred că am înțeles-o. Cred c-o putem înșelege cu toții pe această persoană dacă ne amintim alt personaj intervievat în această carte care povestește nu un fapt trăit ci unul auzit. O legendă, de fapt. Spune acel personaj că el știe de la bătânii satului care, la rândul lor știau de la bătrâni, de la înaintașii lor, că atunci când, la puțini ani de la colonizare, coloniștii au construit o biserică. Și biserica din lemn construită, după ce a fost gata, a fost trăsnită de un fulger. A ars din temelii. Coloniștii au construit altă biserică, pe același loc, tot din lemn și, exact la un an, a fost din nou trăsnită și coloniștii au construit, pentru a treia oară, biserica din lemn pe același loc. După cele trei distrugeri ale bisericii exact în 25 iulie, de ziua Sf. Ana. După cele trei distrugeri repetate ale bisericii ei s-au adunat din nou, au contribuit cu toții și au construit o biserică nouă care a rezistat și, de atunci, se întâlnesc, anual, la 25 iulie, de Sfânta Ana, tocmai ca să protejeze, prin ei înșiși, biserica. Sigur că e o legendă dar nu asta contează. Contează că explică, de fapt, un ritual. Ritualul întâlnirii tuturor mebrilor comunității pe data de 25 iulie, a punerii lor împreună. E un ritual care, între timp, a dispărut. Oamenii de azi au alte ritualuri. Acest ritual a dispărut o dată cu comunitatea, nu dispariția lor fizică ci dispariția lor ca și comunitate. Ritualul a dispărut cu această comunitate. Nu este singura legendă din Gărâna. Vedeți, sunt niște fapte supranaturale- această trăsnire de trei ori, care fondează, de fapt, un obicei, un ritual care contează în viața comunității. Ritualurile țin comunitatea strânsă, fără ele nu pot exita ca și comunitate. De fapt, această comunitate care astăzi nu mai există așa cum nu mai există niciuna dintre comunitățile germanilor din Banat așa cum germanitatea din banat nu mai există decât prin niște așchii rămase ca în urma defrișării unui codru, a unei păduri. Comunitățile germanice, inclusiv cea din Gărâna, au existat prin ritualurile lor. Fiecare membru al comunității și comunitatea în ansamblul ei se simțeau protejați ca într-un fel de găoace . De unde, probabil, afirmația: am trăit greu dar a fost bine. Și dacă erau întrebați: de ce a fost bine? Nu reușeau să explice. Ei bine, acest *bine* era starea de protecție pe care fiecare individ o percepe într-o comunitate foarte bine închegată și unde identitatea lui este sigură. Individul știe foarte bine cine este. Este, chiar dacă are viată grea, membru al acelei comunități în interiorul căreia se simte protejat, aparține de ceva anume. O dată cu dispariția acestor comunități au murit și ritualurile. Acum sunt încercări de reînviere sortite eșecului de la bun început. Nu poți reînvia o comunitate dispărută pentru că înseamnă să-i repui pe membri comunității să aibă aceiași ocupație, să trăiască din tăiatul lemnelor, din agricultură și din creșterea animalelor  ceea ce este o imposibilitate astăzi. Învierea acestor ritualuri are o notă de construit, de fals, de artificial pentru că se leagă de viața turistică, ceea ce este cu totul altceva.  Oamenii nu mai simt în același fel legătura organică dintre felul în care ei trăiesc , muncesc, se alimentează, dintre ocupațiile lor și universul credințelor. Această încercare de reconstituire turistică  a vechiului univers mental, de credințe și de ritualuri este una dintre încercările de reconstituire. Cartea aceasta este o altă astfel de încercare a universului mai multor comunități din Banat și, în general, a identității, a universului de credințe , de idei, universului spiritual al civilizației, de fapt, al germanilor din Banat. E ca și cum, în acea pădure defrișată complet, Smaranda Vultur și echipa ei vin și adună așchiile și, cu ajutorul lor, încearcă să reconstituie pădurea, să dea viață din nou,. Rădăcinile nu mai există, de fapt, decât virtual iar meritul este, cu atât, mai mare. Sunt lucruri pe care le fac, de fapt, toate cărțile, nu am nicio îndoială că și cealaltă carte o face, contribuind la crearea acestui univers civilizațional care a fost cel al germanilor din Banat. Asa încât nu ne rămâne decăt să salutăm apariția unor astfel de cărți și să-i felicităm pe autori. Gărâna tradițională mai există azi pe de-o parte în reconstituirile de tip turistic  și, pe de-altă parte, mai există în rândurile și în cuvintele din cărți” a concluzionat Vasile DOCEA.

Bine ar fi să existe și în poze, a adăugat moderatorul, Werner KREMM, cu referire la propunerea Smarandei Vultur de a construi un site dedicat comunității în care să fie adunate toate mărturiile referitoare la Gărâna/ Wolfsberg.

Incheierea Simpoionului a aprținut Conf. dr. ing. Christian-Paul CHIONCEL, prorector Universitatea ”Eftimie MURGU”, Reșița, cu prelegerea în limba germană: DAS HISTORISCHE BANATER BERGLAND

Am 21. Juli 2018 feiern wir 300 Jahre seit der Unterzeichnung des Friedensvertrages von Pasarowitz, bzWPozarevac, die serbische Stadt Südlich der Donau, zwischen den Habsburger Reich und den Osmanischen Reich. In diesen Kontext versuchen wir einen Überblick auf der Geschichte des Gebietes welches als Banater Bergland Region bezeichnet wird, zu werfen:

  1. Das mittelalterliche B.B. (13 Jahrhundert – 1683)
  2. Der Übergang 1683 – 1717

III.           Der Beginn des modernen B.B. (ab 1718).

  1. Das mittelalterliche B.B. (13 Jahrhundert – 1683)

Die heutige administrative Bezeichnung „Kreis Caras-Severin“ des Banater Bergreviers und Berglandes an sich (im Kaiserreich auch als östliches Banat bezeichnet) ist keinesfalls alleatorisch und kommunistischen Ursprunges, sie beruht tatsächlich auf historische Zusammenhänge innerhalb einer bestimmten Grenze: von Neu-Moldowa an der Donau bis hin nach Gladna im Lugoscher Gebiet, vom Dognatschkaer Gebirge bis hinter Orschowa.

In den Grenzen dieses Territoriums existierten bereits seit Jahrhunderten von den ungarischen Königen zugelassene acht privilegierte und weitere dreißig nicht privilegierte rumänische Distrikte, getrennt lebend von einander und jeder davon geführt von einem Knesen, mit eigener Gerichtsbarkeit.

Im Jahr 1441 gelang es Janku von Hunyadi beide für das Banat wichtigsten Titel zu führen: sowohl des Severiner Banus als auch des Temescher Comes. Janku war Spross einer adeligen Familie aus dem Hatzeger Land und bereits Erbe zahlreicher siebenbürgischer Gold-, Silber- und Eisengruben. Durch Stiftungen der Könige Sigismund und Albert, durch eigene Zukäufe und Pachtungen erweiterte er zielstrebig seine bergbaulichen Besitzungen bis hin in die Severiner und Karascher Gebiete.

Durch diese zielstrebige Verfolgung eigener wirtschaftlicher Interessen, gekoppelt mit besten politischen Beziehungen durch seine Stellung beim Königshof, gelang es ihm diese versprengte Landschaft zumindest administrativ zu verbündeln. Das waren die Umstände die das Karasch-Severiner Land zu einer Einheit machten, innerhalb des ebenfalls von Hunyadi vereinigten Banater Komitats.

Daraufhin folgte eine Zeit des bergbaulichen Aufschwungs, um 1520 wird in der Weißkirchner Gegend ein Arzt erwähnt, der vierzigjährige Dr. Koloman Rohrbacher, als er in der sächsischen Bergbaustadt Annaberg zum Stadtarzt berufen wird. Vermittelt wurde er vermutlich durch die böhmische Grafenfamilie Schlick, die bereits Ende des XV. Jahrhunderts Bergwerke in Joachimstal und Annaberg sowieauch im südlichen Banat besaß. Als Bergarzt wurde er von Georg Agricola in seinerberühmtem „De remetallica“ (1556) alsColomanus namentlich erwähnt.

Nach dem katastrophalen Ausgang der Schlacht von Mohacs zerfiel zusammen mit Ungarn auch dieses Banater Komitat, jedoch konnte sich der östliche Teil als Lugosch-Karansebescher Banat weiter halten. Sein Territorium stimmt weitgehend mit dem heutigen Karasch-Severin überein.

Das Lugosch-Karansebescher Banat wurde 1554 an Siebenbürgen annektiert und sollte ab jetzt über ein Jahrhundert lang die Rolle einer Marke, als Verwaltungsbezirk in einer gefährdeten Grenzregion des siebenbürgischen Fürstentums erfüllen.

Und tatsächlich haben in der Folgezeit die Türken von Temeswar aus dieses Gebiet wiederholt verwüstet, jedoch ohne es zu besetzen.

Durch die Bindung an die Werks einrichtungen (Gruben, Hütten, Verbindungswege, Wasserläufe) waren insbesondere die Bergarbeiter und ihre Familien stets dieser Willkür ausgeliefert. Unter dem zunehmenden Druck dieser Veränderungen ist die Abwanderung der schwerst ausgebeuteten bergbauverwandten Bevölkerung angelaufen.

Wer konnte, folgte dem Berggeschrey, ausgelöst nach 1641 durch den Fürsten Matei Basarab und flüchtete in das benachbarte Mehedintz auf wallachischer Seite des ehemaligen Severiner Landes, nach Baia de Aramã.

Dass die hier ankommenden Leute die hohe Kunst der Kupfergewinnung beherrschten zeugt der Reisebericht des Gelehrten Paul von Aleppo, der diesen Ort in seiner Blütezeit (1657) besuchte.

Der Tiefpunkt des wirtschaftlichen Niedergangs im östlichen Banat in der extrem komplizierten militär-politischen Unruhe dieser Zeit wurde 1658 erreicht, als der Lugosch-Karansebescher Banus ÁkosBarcsay von der Hohen Pforte dazu gebracht wurde, zum Wohl des Siebenbürger Friedens dieses Territorium den Osmanen zu überlassen. So gesehen entstand das uns aus der Zeit des Janku von Huniady bekannte Banater Einheitsgebiet wieder, jedoch diesmal unter türkischer Hoheit innerhalb des TemescherEyalets.

Unter der darauf folgenden Schreckensherrschaft wurde der übrig gebliebene Karascher Bergbau zur Fronarbeit, die Ausfuhr von Metallen wurde verboten. Erbarmungslos wurden die Menschen mehr und mehr ausgebeutet.

Leider ging damit der rege mittelalterliche Betrieb hier immer weiter zurück, ohne aber jemals gänzlich aufzuhören; Kupfer wurde nur als Nebenprodukt des mit ihm in natürlicher Verbindung vorkommenden Silbers, aus sehr primitiven Tagebaubetrieben gewonnen.

  1. Der Übergang (1683-1717)

Die gescheiterte türkische Belagerung von Wien (1683) führte zu einer Wende des gesamteuropäischen Gleichgewichts. Die am 5. März 1684 gegründete Heilige Liga hat sich als Ziel die vollständige Vertreibung der Türken vom gesamteuropäischen Gebiet gesetzt.

Schon während dieser Befreiungskriege des Donauraumes (von 1683 bis 1718) hatte sich das Habsburger Reich im Sinne seiner merkantilistischen Politik auch mit der Wiederbesiedlung der eroberten Gebiete befasst. Dieser Gedanke keimte jedoch vorerst gelöst von der Ethnie oder Glaubensfrage der Bevölkerung! Es zählte damals noch die Eroberung dieser Gebiete zu erlangen, und nicht ihre Zuteilung.

Ein zweites Ziel des Ärars, von noch höherer Bedeutung, war die Erschließung der natürlichen Schätze im südlichen Banater Bergland.

Diese beiden Ziele galt es möglichst gleichzeitig zu erreichen.

Führende zeitgenössische Wirtschaftswissenschaftler wie z.B. Philipp von Horneck hoben in dieser Zeit die Bedeutung des Bergbaus für die neuartige Doktrin des kameralischen Merkantilismus der Wiener Administration hervor. Damit wurde für den siebenbürgischen Bergbau gleich nach der militärischen Eingliederung des Territoriums ins Habsburger Reich (1687) eine neue Phase eingeleitet. Erste Maßnahmen zur Neuorganisierung des hiesigen Bergbaues bestanden in der Gründung und Versendung von Untersuchungskommissionen zur Bewertung der Gegebenheiten Vorort.

Die Umsetzung der neuartigen These des Merkantilismus begann also noch vor der Befreiung der Temescher Heide, in einer Zeit wo noch erschwerend (oder doch begünstigend?) der Kupferhandel der oberungarischen Bergstädte unter dem Kuruzenaufstand erheblich litt.

Am 26. Januar 1699 wurde im serbischen Karlowitz der Transfer Siebenbürgens zum Habsburgerreich durch den Friedensvertrag zwischen der Heiligen Liga und dem Osmanischen Reich endgültig bestätigt.

Dem Friedensvertrag gemäß – der einen Tausch konditionierte – verblieb zwar dafür die Stadt Temeswar und der Großteil des Temescher Banats weiterhin den Türken, aber alle angrenzenden Burgen wie Lippa, Bokschan, Lugosch, Karansebesch, Mehadia sowie die Pässe in Almasch und Klissura gingen in Österreichs Besitz über.

Also verblieb der dazwischen liegende Bergwerksdistrikt noch unter Türkenherrschaft, auch wenn die Osmanen ihn nachweislich bereits vor 1703 verlassen hatten.

In dieser unüberschaubaren Konstellation nimmt dieses Gebiet erneut die Stellung eines „Niemandslandes“ ein. Man könnte dabei fast die Intention der Kaiserlichen erahnen, das zukünftige „Östliche Banat“ vom ungarischen Territorium getrennt zu halten; damit wäre das Bergwerksregal – also das Verfügungs- und Herrschaftsrecht des ungarischen Königs über die ungehobenen Bodenschätze – nach endgültiger Eroberung auf den österreichischen Kaiser zu übertragen. Tatsächlich wurde die neu eroberte Provinz Temeswarer Banat später, nach 1718 österreichisches Kronland.

Ab jetzt konnte der siebenbürgische Bergbau durch eine ab 1699 tätige „Cameraticacomissio“ – gebildet aus direkt von der Wiener Hofkammer nach Karlsburg berufenen Zipser und Oberungarischen Bergbauspezialisten – einer intensiven und langfristigen Begutachtung unterstellt werden.

Diese Karlsburger Kommission war auch für das bereits anvisierte Banat zuständig. Dass Spähteams – wie das von Bergmeister Mathias Brunner für das Jahr 1703 überlieferte – hier unterwegs waren ist nicht die Folge, sondern Bestätigung dieser Absicht. Solche Mannschaften waren ihr aber nicht unmittelbar unterstellt, sondern gehörten den Jahrhunderten alten und permanenten Institution der ärarischen Schürfungskommission, an. Ihre Einsätze wurden nur mit Delegierung der Hofkammer durchgeführt.

Neuere Erkenntnisse bestätigen darüber hinaus die Vermutung, dass die Zunahme derartiger Erkundungen nur in Verbindung mit Veränderungen über die Karpatengrenze hinaus stattfinden konnte. Um den Banater Territorialbesitz zu klären waren nicht nur die Einnahme Siebenbürgens, sondern auch die Beziehungen zur Wallachei entscheidend.

Die traditionelle Banater Bergländische Geschichte beginnt mit der Nachricht von den militärischen Missionen des italienischen Gelehrten und Offiziers Graf Luigi Ferdinando Marsigli durch Orawitza.

Tatsächlich hat Marsigli das Banater Gebiet als General mehrmals durchstreift: im Jahr 1690 und dann jährlich zwischen 1694 und 1697. Davor aber schon 1683 als leibeigener Kaffeekoch des Temeswarer Ahmet Pascha, nach seiner Gefangennahme durch Tataren bei Raab!

Fakt ist, dieser Ort wurde erstmalig als Vranitza in die Militärkarte des bekannten Festungsingenieurs Giovanni Morando Visconti als Etappe eines Zuges von Uj-Palanka nach Karansebesch für das Jahr 1690 eingetragen. Jedoch nicht als Bergort; einzige bergmännisch relevante Angabe auf diese Karte sind angebliche Eisen- und Bleigruben hinter Karaschowa, die aber ein jeder Kenner der Banater geologischen Verhältnisse sofort der Dognatschkaer Gegend zuordnen und diesen Karteneintrag als zumindest versetzt einstufen würde.

Das geschah in der Herrschaftszeit des walachischen Fürsten Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), der es unter der Beratung seines Onkels Constantin Cantacuzino vorzog, eine zweideutige Politik zu führen: sich den Befehlen des Sultans zu beugen und regelmäßig den Tribut zu zahlen, jedoch heimlich die kaiserlichen Truppen mit Provisionen und Informationen bezüglich der Türken zu versorgen.

Um diesen Spagat zu balancieren und zu finanzieren, brauchte er den Bergbau, den er wie schon sein Vorgänger Matei Basarab beförderte.

III. Der Beginn des modernen Banater Berglands (ab 1718)

Am 5. August 1716 errang Prinz Eugen von Savoyen einen herrlichen Sieg über die Türken bei Peterwardein. Er erkannte aber auch bald, dass die Eroberung Temeswars unbedingt notwendig war, um das gesamte Gebiet Südungarns von den Türken zu befreien. Darum sandte er Feldmarschall Graf Pálffy mit mehreren Regimenten Fußvolk und Reiterei gegen Temeswar. Am 13. Oktober 1716 erhielt Prinz Eugen die Meldung, dass die Türken auf einem der Wehrtürme eine weiße Fahne gehisst hatten. Das war das erfreuliche Zeichen, dass nach einer 164-jährigen Nacht des Halbmonds über dem Banat wieder die Sonne strahlend aufging.

Die Kolonisierung und Verwaltung des Temescher Banats begann offiziell am 17. Dezember 1717 als der Kaiser Karl VI. dekretierte: Dass Wir, Karl VI, Von Gottes Gnaden römischer Kaiser etc. etc. penes summum imperium das ganze Land (Banat) subimmediatoDominiodirecti et utili für Unser Aerarium privative heben, halten, nützen und geniessen wollen, den Punkt der Rural – Aeconomia vor Allem regulieren und darin nach denen in §II. stabilierten Hauptsätzen verfahren, – also das ganze Land (Banat) ausser den Burgfrieden in Temeswar, und ausser der Wälder, Bergwerke und Wässer, in fundicolonicallesetcontinariosredigiret; die fundicolonicalles mit Untertanen und Grundholden besetzt und gestiftet werden soll.

Das Kaiserliche Dekret beinhaltet aber einen Anhang der das zukünftige Montanrevier betrifft und Vorteile für die Bergbautätigen unterstreicht:

Damit Kraft dieser Unserer gnädigsten Resolution in – und außer Land kund gemacht werde, dass Wir allen den Enden einzuführenden Bergbau samt deren dabei sich einlassend und arbeitenden Leuten in Unseren besonderen Schutz zu nehmen, sie mit allen zulänglichen Befreiungen privilegierten und in allen, was Wir als Souverain des Landes und universaler Grundherr zu diesem gemeinnützigen Werk, Unserem Dienst gemäß, gedeihlich und beförderliches thunund befehlen können, es Unsererseits nicht ermangeln lassen wollen, allermassen von uns Ihnen Unserer Einrichtungscommissarien, hiermit ferneres gnädigst befohlen, und zu ihren Verhalt bedeutet wird, dass bei Allen den Enden anrichtenden Bergwerken wir nichts, als die Urbanen und die Präcemptio bei den ausbeuthenden Gut uns vorbehalten, und sonsten in Berg und bei der Wirtschaft denen Bergbauleuthen und Gewerken, allen Segen, Vortheil und Gewinn, und was sie dabei immer redlich erübrigen oder sich zu Nut en schaffen können, lassen, vergönnen und sie dabei manutenieren wollen.

Der Interessenüberschneidung kann man auch die Kupferausfuhr eingliedern, das kaiserliche Ärarium hatte also jedes Interesse den Banater Bergbau zu fördern.

In seinem „Haupteinrichtungswerk“ bestimmt Guvernateur Mercy unter dem Punkt 20: da das Werk von Uypalanka seit der Wiedereroberung nicht mehr in Betrieb sei, in diesem aber eine große Menge Erz liege, so solle es wieder zum Nutzen seiner kaiserlichen Majestät instand gesetzt werden und von Wien oder Siebenbürgen ein erfahrener Mann das Wasserwerk und alles andere Nötige errichten.

Bereits am 7. Oktober 1717, nur zwei Monate nach der Eroberung Belgrads wurde von der Wiener Hofkammer, der sich konstituierenden Grubeneinrichtungs- und Untersuchungskommission im Banat der Befehl übermittelt, dieselbe solle feststellen ob und was an Bergwerken und Bau der Metalle im Banat vorhanden sei. Diese sogenannte Banater Einrichtungskommission bestand hauptsächlich aus drei aus Siebenbürgen herbeigeholten Bergwerksinspektoren (Johann Franz Kropff, Johann Alexander von Kallaneck und Josef Anton Mayerhofer) und wurde von Kallanek geleitet.

Laut dem Bericht von Kameralinspektor Graf Alexander von Kallanek hörte der Bergbau auf, nachdem die dort noch arbeitenden Untertanen größtenteils mit den Türken geflohen waren: „Oraviza wo früher eine Bergstätte war, von welcher einige Rudera nebst einer gemauerten alten Kirche zu sehen ist“.

Vermittelt wird damit ein „türkischer“ Bergbau, welcher sich mit einem letzten Angebot schleppte, in einem Ort wo auch durch diese gemauerte Kirche Spuren „früheren“ Zeiten noch sichtbar waren. Der organisierte Bergbau verlor ja, wie bereits gezeigt, seine Gestaltung dadurch, dass dieses Gebiet über die letzten Jahrzehnte so gut wie herrenlos war.

Gerade unter Berücksichtigung der erforderlichen Arbeitsgänge zur Herstellung von verkaufbaren Metall stellt man fest, dass nicht eine reiche Natur und der hier in dunklen Zeiten geschleppte Bergbau für eine Wende maßgebend seien, sondern erst die Verhüttung und Weiterverarbeitung dieser Naturalien ermöglichen sie. Dafür spricht auch die Lehre des Lazarus Erkers, dass eine neuzeitliche Schmelzhütte nicht mehr zwangsweise neben dem Grubenmund stehen muss.

Die Hofkammer strebte zuerst an, mit möglichst geringem Aufwand an Geld und Arbeitern, möglichst viel Kupfer zu gewinnen. Zu diesem Zweck wurden die verbliebenen Schlackenhalden durchsucht, da man sich infolge der schlechten Betriebsführung durch die Türken, einen ziemlich gute Kupfergewinn daraus erhoffte.

Diese Schlacke enthielt tatsächlich noch so viel Metall, dass sie konnte in den effizienteren Stucköfen beigemengt und erneut verschmolzen werden und damit den Mangel an Erz in der anfänglichen Zeit des Gruben- und Personalaufbaues kompensiere.

Das einmal festgestellt ergab sich für die hiesige Bevölkerung samt Frauen und Kindern ein Nebenverdienst, durch das „Klauben“ von Schlackenstücken.

So könnte man sich den recht frühen Produktionsbeginn ab Frühling 1718 erklären, als noch kein Bergbau betrieben wurde. Und auch warum die ersten angekommenen Arbeiter Kupferschmelzer waren und keine Bergmänner!

Diese von der Hofkammer herbeigerufenen zipsersächsischenKupferschmelzer unter Führung des Schmöllnitzer Bergmeisters Johann Nikolaus Schubert sollten – basierend auf der Grundlage der im österreichischen Bergbau erprobten hüttenmänischen Techniken – die Arbeit aufnehmen. Da keinerlei Gerätschaften in Orawitza vorhanden waren, mussten auch diese von Schmöllnitz mitgebracht werden.

Tatsächlich war bereits vor dem 12. Dezember 1718 der Bergbauschaffer Friedrich Freiberg vom Zipser Bergrevier angekommen mit dem Auftrag, die Anlagen in Orawitza und Bokschan zu erneuern und zu vervollständigen.

Ab jetzt nahm die Einwanderung ständig zu, auch wenn nicht alle ihr Ziel erreichten wie ein Zufallsfund im Kirchenbuch der Landeshauptstadt Temeswar zeigt: Mathias Graff, ein Bergmann aus dem Passeiertal (im heutigen Südtirol) starb dort am 28. September 1718.

Bedingt durch die Besitzverhältnisse (im Jahre 1718 zählte Orawitza 77 Häuser, Tschiklowa aber 166) wurden die ersten Siedler alle in Tschiklowa untergebracht, erst 1720 wurden Platz und Spesen für den Bau von Häusern in Montan Orawitza freigegeben.

Darüber hinaus entstand durch den stark zunehmenden Arbeitskraftmangel eine neue Form der Mobilität, nämlich die der Arbeiterkolonnen.

Der mit dem Banat bereits vertraute Bergwerksinspektor Johann Franz Kropff war auch in der Kleinen Wallahei unterwegs und wurde unter anderem mit der Wiederherstellung der Kupfergruben von Baia de Aramã beauftragt.

Jedoch waren diese Gruben weitgehend ausgehauen, die „Bãisi“ suchten nach Arbeit. Hier wurden Gruppen organisiert, die meist über die Sommermonate unter Führung von „Vãtafen“ in die Banater Bergwerke verschickt wurden.

Als „Bufänen“ bezeichnet, waren sie gefragte Arbeiter. Dieses fähige und bis heutzutage angesehene Volk wurde dem hiesigen Bergbau unabdingbar und vom Ärar – insbesondere nach dem Verlust der Kleinen Wallachei nach 1740 – ins Banat umgesiedelt.

Nachfolger von Kallanek wurde ab Oktober 1718 Franz Samuel von Rebentisch, ein EssegerSalzeinnehmer, der zwischen den zerstrittenen Kallanek und Mercy vermittelte und den Aufbau der Metallwerke vorantreiben konnte. (Vortrag basierend auf den Artikel Das historische Banater Bergland als Voraussetzung zur Entstehung der neuzeitlichen Montanwirtschaft von Walter Woth jun., erschienen Echo der Vortragsreihe, Nr. 3/2018)”.

Traducerea materialului în limba româna va fi adăugată ulterior.

Biserica romano-catolică  „Sfânta Tereza de Avila“  din Gărâna / Wolfsberg a găzduit, la ora 16:00,   Sfântă Liturghie  celebrată de pr. Beniamin Palie (Reșița) și pr. Ianoș Varga (Reșița)

La  ora 17:00 , în  curtea  Bisericii romano-catolice „Sfânta Tereza de Avila“ Gărâna a avut loc sfințirea Monumentului Deportaților în fosta Uniune Sovietică, monument ridicat, prin contribuție localnicilor,  în memoria gărânenților deportați în Rusia. A participat corul bisericii din Gărâna condus de familia Amber și  Evald SUTTER. S-au interpretat câteva dintre cântecele vechi, din lagărele de muncă din Rusia.

La Muzeul satului Garana / Heimat Stub’n zum Wolfsberg, la ora 17Ș30 a fost vernisată  EXPOZIȚIA DOCUMENTARĂ pe tema deportărilor in Rusia iar de la ora 18:00 , la  Caminul cultural / Kulturheim  Gărâna/Wolfsberg a avut loc tradiționalul BAL cu formația Wolfsberger Musikanten, în organizarea localnicilor

Organizator: Societatea pentru Cultură METARSIS- activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană în parteneriat cu Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și cu sprijinul Parohiei Romano-Catolice „Maria Zăpezii” Reșița, Bisericii Romano-Catolice „Sfânta Tereza de Avila“ Gărâna/ Wolfsberg, Primăriei Brebu Nou, As. Clubul Economic German Banat (DWC-Banat), Cartierului Francez Reșița, Gradimex Reșița, Gordian Timișoara, UZP România. (Camelia DUCA)

Nu există comentarii.

Lasă un comentariu...