WOLFSBERGERFEST/ SĂRBĂTOAREA GĂRÂNEI

Postat de în Despre evenimente derulate » 1 Comentariu

13 Sep

Ediția a III-a, 5-6 august 2017

GaranaParte a proiectului TRADIȚII ALE COMUNITĂȚILOR DIN BANATUL MONTAN, SĂRBĂTOAREA GĂRÂNEI / WOLFSBERGER FEST ediţia a III-a, s-a desfășurat între 5- 6 august 2017, an în care se împlinesc 190 de ani de atestare SIRUTA (Sistemul Informatic al Registrului Unităților Teritorial – Administrative) clasificare utilizată de Institutul Național de Statistică (INS) pentru a înregistra Unitățile administrativ – teritoriale (UAT) din România, cod prin care se certifică așezarea, aici, a primilor conform coloniști germani din Padurile Boemiei, colonizare cu debut în 1827 încheiată, un an mai târziu, în 1828.

Evenimentele au debutat sâmbătă. 5 august 2017 cu expoziție și simpozion, desfășurate în Sala de Conferințe a pensiunii HEIDI din Gărâna/ Wolfsberg, cu începere de la ora 15:00.

EXPOZIȚIE FOTOGRAFIE, autor Erwin Josef ȚIGLA, președinte al Forumului Democratic al Germanilor din Banatul Montan cu tema „500 de ani de reformă”, „Peregrin în Eisenach și Stotternheim în Turingia“/ „500 Jahre Reformation“: „Fotographische Eindrücke aus Eisenach und Stotternheim in Thüringen“.

Absent din motive obiective, Erwin Josef ȚIGLA a transmis cuvântul său: ”Anul acesta se sărbătoresc 500 de ani de Reformă. Foarte multe evenimente sunt dedicate acestui jubileu, ele desfășurându-se atât în Germania, cât și în întreaga lume. Desigur că acest jubileu nu are nimic în comun cu Gărâna și Brebu Nou, dar are cu Lindenfeld, sat de pemi germani de pe coasta cealaltă a Munților Banatului. Aici, primii coloniști veniți din Europa Centrală au fost evanghelici luterani.

În continuare, un fragment din monografia „Die Deutschböhmen im Banate. Ein Heimatbuch zur Jahrhundertwende“, scrisă de preotul romano-catolic Josef Schmidt: <<Lindenfeld. Diese vierte und letzte deutschbömische Ansiedlung liegt nordwärts von der vorigen, etwa 2 km entfernt auf dem Bergrücken Cracu Caceului (798 Meter). Eine einzige Gasse durchquert den kleinen Bergsattel fast rechtwinklig. Die Häuser kleben wie Schwalbennester an dem ziemlich steilen Bergabhange. Das Klima ist etwas milder, wie in den übringen Ansiedlungsorten, und auf den Lehnen, die sich östlich gegen Karansebesch ziehen, kann Getreide und Mais mit Erfolg angebaut werden. Im Herbst 1828 kamen hierher 36 Familien meist aus den böhmischen Kreisen: Ellbogen und Vogtland, die im Gegensatze zu den übringen katholischen Einwanderern der evangelische Kirche angehörten.>> În amintirea acestei colonizări se vernisează această expoziție de fotografii, cu imagini din Stotternheim și Eisenach.

La început, câteva informații  despre reformă de pe internet: <<Reforma protestantă este văzută, în istorie, ca reprezentând unul dintre cele mai remarcabile evenimente care au marcat Europa. Rolul acestei revoluții spirituale, așa cum o numesc o serie de istorici laici, este unul deosebit de important deoarece se consideră că reprezintă granița dintre Evul Mediu și emanciparea socială, culturală și tehnologică a Europei începand cu secolul al XVI-lea. Din punct de vedere spiritual, Reforma protestantă reprezintă nu doar o schismă în sânul Bisericii din Apus, așa cum teologii romano-catolici și cei răsăriteni susțin, ci o trezire religioasă cu o așa de mare amploare încât, exceptând trezirea religioasă de la Cincizecime, istoria nu ne mai relatează vreun eveniment asemănător. Este foarte greu să vorbești astăzi despre istoria Europei, în mod special, dar și a lumii în general, fără să se facă referire la marele reformator german din secolul al XVI-lea. Dr. Martin Luther a fost un teolog și scriitor extrem de prolific iar gândirea lui, în mod special cea referitoare la mântuirea numai prin credință, a influențat în mod radical și ireversibil istoria Europei de Apus dar și a altor zone importante ale lumii. Ideea conform căreia omul trebuie să fie liber în ceea ce crede și că fiecare om este prețios în ochii lui Dumnezeu sunt lucruri pentru care acest om simplu a ajuns să înfrunte, de unul singur, cea mai mare putere politico-sociala din vremea lui. Martin Luther, pe drept, poate să fie creditat ca fiind responsabil de cea mai mare emancipare cunoscută vreodată în istorie.

Viața lui Martin Luther, văzută din exterior a fost una extrem de simpla gravitând în jurul teritoriilor numite Turingia și Wittemberg din landul Saxonia, Germania. Doar câteva călătorii l-au dus pe marele reformator german afară din această regiune aflată la estul Sfântului Imperiu Roman. In toata această perioadă orizontul istoriei s-a schimbat radical în Europa în mod special sub influența umanismului. Martin Luther s-a nascut la Eisleben în ziua de 11 Noiembrie 1483 fiind, probabil, cel mai mare dintre cei noua copii ai lui Hans și Margarethe Luther. A fost botezat în cea de a doua zi de viață primindu-și numele de la sfântul care patrona ziua respectivă, exact așa cum era obiceiul în acea perioadă istorică. Dat fiind că oportunitățile de afaceri erau limitate în Eisleben, la doar câteva luni de la nașterea lui Martin, familia lui s-a mutat în orașul Mansfeld, o adevarată metropolă a regiunii Turingia. Martin Luther, sub atenta călăuzire a mamei sale a îmbrătișat învătătura Bisericii Romano-Catolice iar copilaria i-a fost marcată de multe dintre viziunile superstițioase ale vieții creștine din Evul Mediu. Cu toate acestea, reformatorul a arătat întotdeauna respect pentru parinții săi. Începând cu anul 1490, timp de șapte ani, Martin Luther a studiat la școala din Mansfeld iar începand cu anul 1497, tătal său l-a trimis să studieze la Magdeburg. Aici, tânarul Martin a avut parte de o viață foarte dură și plină de privațiuni. Dupa doar un an, Martin Luther s-a mutat la școala parohială Sfântul Gheorge din Eisenach. În primavara anului 1501, Martin Luther s-a înscris la Universitatea din Erfurt. Aici a experimentat o viață care se apropia enorm de mult de ceea ce caracteriza viaţa monahală din perioada respectivă. A studiat artele liberale, studii care erau necesare pentru oricine dorea să devină avocat, medic sau teolog. După patru ani de eforturi a absolvit cu rezultate maxime. În anul 1505 a primit diploma de Master obținând a doua medie din Universitate. Urmând dorința tatălui său, Martin Luther începe să studieze dreptul. A urmat o scurtă perioadă în care viața lui Martin Luther a împletit momente de seriozitate cu momente de rebeliune specifică vârstei sale.

Data de 2 iulie 1505 avea sa se transforme într-unul dintre marile repere ale vieții lui Martin Luther dar și a istoriei Reformei Protestante din Germania devenind astfel vestită în întreaga lume creștină. Aflat pe drumul dintre casa părintească și Erfurt, Martin Luther, acum în vârstă de 23 de ani, a fost prins în mijlocul unei furtuni violente. Evenimentul l-a afectat extrem de mult în mod special datorită faptul că tânarul a fost convins că nu o să supravietuiască. I-a promis Sfintei Ana că se va călugari dacă viața lui va fi cruțată. Acest eveniment nu a fost un simplu atac de panică. Martin Luther a fost practic transformat prin intermediul acestui eveniment. Gândirea lui și atitudinea lui au devenit, brusc, altele. Viața lui Martin Luther a fost inundată de conștiinţa spirituală și de nevoia de a trăi după voia lui Dumnezeu. Viitorul reformator a înțeles pe deplin nevoia de a se împăca cu Creatorul sau și de a duce o viață devotată acestuia. Acesta poate fi considerat, fără ezitare, momentul de convertire interioara a lui Martin Luther, o convertire care, la un moment dat, a fost comparată cu convertirea Sfântului Apostol Pavel pe drumul catre Damasc. În consecință, la doar două săptămâni de la momentul furtunii, la 17 iulie 1505, Martin Luther, în ciuda opoziției întâmpinate în rândul familiei și a prietenilor, a devenit călugăr într-o mănăstire aparținând Ordinului Augustinian din Erfurt.>>

Astăzi puteţi vedea în cadrul expoziției de fotografii Monumentul dedicat lui Martin Luther, ridicat în arealul localității Stotternheim, locul unde a fost cuprins Martin Luther de furtună și unde a promis înscrierea în mânăstire. De asemenea se pot vedea imagini din orașul Eisenach din Turingia, aflat la poalele Cetății Wartburg, oraș în strînsă legătură cu Martin Luther. Se pot observa imagini cu casa unde a locuit Martin Luther și de asemenea imagini cu monumentul lui Martin Luther, realizat de Adolf von Donndorf. Cele patru reliefuri de pe monument arată scene din viața lui Martin Luther la Eisenach și Wartburg. Fotografiile au fost realizate în toamna anului trecut (cele de la Stotternheim) precum și anul acesta, în luna ianuarie (cele de la Eisenach), a specificat Erwin Josef ȚIGLA în cuvântul trimis pentru vernisarea expoziției sale de fotografie.

SIMPOZION 190 ANI  ATESTARE SIRUTA, COMUNITATEA GERMANĂ DIN WOLFSBERG/ GĂRÂNA – WEIDENTHAL/ BREBU- NOU, moderator: Werner KREMM, jurnalist, „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien” (ADZ). Prezent, ca moderator și traducător avizat, jurnalistul Werner KREMM ne onorează cu prezența și prin implicare directă, încă din prima ediţie a Sărbătorii Gărânei. Fin cunoscător al istoriei pemilor în Banatul Montan, cu un șarm recunoscut, jurnalistul de la ADZ ne-a povestit, printre altele, felul în care a fost atenționat de un german-pem „Vorbiți cu noi, nu despre noi!”, titlu sub care, ex-jurnalista Adriana TELESCU, prezentă la eveniment, ne-a transmis impresiile:

„Simpozionul ce a avut ca temă <<190 de ani atestare SIRUTA a comunității germane din WOLFSBERG(Gărâna)- WEIDENTHAL(Brebu Nou)>> s-a derulat în 5 august 2017 la pensiunea Heidi din Gărâna. Manifestarea a fost moderată de Werner KREMM, jurnalist la Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, care a deschis manifestarea cu mesajul celor care au locuit în aceste locuri  <<vorbiți cu noi, nu despre noi>>. În  acest context la simpozion au fost invitați să vorbească despre cum au trăit și cum percep acum la întoarcere locul natal Martina Zeels, educatoare, în prezent traiește la München, Germania, Christine Richer, învățătoare, actualmente traiește la München, Germania și Ingeborg Richer, fost cadru didactic la Wolfsberg/Gărâna, plecată de asemeni în Germania. Organizatorii manifestării, respectiv reprezentanții Societății pentru Cultură Metarsis au vorbit despre prietenia cu câțiva din germanii care se întorc cu drag an de an aici și dorința de-a păstra specificul zonei, fapt care a făcut să ia naștere acest simpozion, aflat acum la cea de-a III-ediție.

În anul 1827, hasburgii au adus coloniști pe aceste plaiuri pitorești, aflate la 1.000 de metri altitudine, o populație de origine germană din Boemia de Sud. Ei au venit pentru a popula o zonă montană sălbatică, dar și pentru a servi celor patru regimente de grăniceri staționate aici. Au  venit 276 de familii care s-au așezat în Wolfsberg(Gărâna), Weidenthal ( Brebu Nou), Lindenfeld, Wolfswise și Sadova Veche.

Despre sărbătoarea centenarului colonizării acestei zone, în  anul 1928, a citit din Cronica scrisă de Josef SCHMIT, Christian Paul Chioncel, profesor dr. inginer, prorector al Universității Eftimie Murgu și vicepreședinte al Forumului Democratic al Germanilor din Banatul Montan.

În alocuțiunea sa Mircea Taban, doctor în istorie, cercetător stiințific principal etnologie –artă populară, a precizat că fațadele caselor din Gărâna au conservat cu succes arhitectura adusă aici de coloniști, s-a păstrat specificul locului, iar localitatea  poate fi denumită cu succes <<Gărâna, sat turistic tradițional>>.

Cu nostalgie  și bucurie au vorbit despre localitatea lor natală, Wolfsberg/ Gărâna, cele trei doamne plecate dupa 1990 în Germania. Sentimentul heimatului le însoțește în permanență, <<Wolfsberg este locul unde mă simt acasă, unde am libertatea pe care mi-o doresc>>, a spus Christine Richer.

În cadrul aceleiași manifestări a putut fi vizionată expoziția de fotografii reunite sub genericul “ 500 de ani de reformă”, expozție ce aparține lui Erwin Josef Tigla, președinte al Forumului Democratic al Germanilor din Banatul Montan și un film documentar despre acest frumos ținut, realizat de Werner Henn” a conchis Adriana TELESCU.

Werner KREMM, moderator, jurnalist, „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien„ (ADZ): Der Chronist und die Frauen von damals und heute. Was Altlehrer Adam Krapfl 1880 Gültiges über die Deutschböhmen notiert hat und was Deutschböhminnen von heute an Wolfsberg schätzen.

„So wenig Einladendes das Dorf an und für sich hat, so liebt es der Weidenthaler mit seltener Anhänglichkeit, und es ist eher eine Zuwanderung als eine Wegwanderung zu verzeichnen“, schreibt einer der Chronisten von Weidenthal, Altlehrer Adam Krapfl (die anderen beiden konsekrierten Chronisten waren Peter Graßl und Josef Schmidt), der seine Pensionszeit, nach langjähriger Lehrertätigkeit in Weidenthal, in Ternitz in Niederösterreich verbrachte und seine Chronik 1880 abschloss.

Krapfl, der zur ersten Generation der am Bergrücken unterm Semenik geborenen Deutschböhmen gehört und ihre Ansiedlungssaga noch aus erster Hand, von Eltern und Großeltern, erfuhr (spätere Chronisten, etwa Pfarrer Josef Schmidt in seiner umfassenden „Chronik der Deutschböhmen aus dem Banate“, haben sich bei ihm ausgiebig „bedient“, ohne ihn zu zitieren), war ein aufmerksamer Beobachter seiner Mitbürger, deren „Grundcharakter“ er umschreibt mit: „im starken Mannesleibe ein zartes Herz“.

Der Deutschböhme, nach Adam Krapfl

„Er fühlt sich am wohlsten, wenn er gut und milde sein kann“, meint Krapfl über seine männlichen Mitbürger, und positioniert sich damit unisono mit den talwärts wohnenden Rumänen: „Au to]i inima buna, sunt to]i de traiu bunu“, zitiert sie Krapfl in ihrer Sprache. Krapfl geht aufs starke Individualisierungsbestreben der Deutschböhmen ein („der Weidenthaler erträgt das Zusammenwohnen mit mehreren Familien, Brüdern oder Schwestern nicht und trachtet, wie möglich, eine eigene, nur ihm gehörende Wirtschaft zu gründen“ – daher auch der schwer erträgliche Zwang der Grenze zur „Hauscommunion“, das erzwungene Zusammenleben in Familienverbänden, um den Unterhalt eingerückter – „inrollierter“ – männlicher Familienmitglieder und deren Ausrüstung zu bestreiten, bzw. ihre Abwesenheit als Arbeitskräfte in der Wirtschaft zu kompensieren – was akut war während der Kriege von 1848-49, 1854 und 1866, als bis zu 100.000 Grenzsoldaten im Feld standen). Und er beweist seine Beobachtungen durch´s konkrete Aussehen der Dörfer: „…die vielfach geteilten Wirtschaften im Dorfe beweisen es zur Genüge“, meint er. „Darum war das Gränzsistem ein bitteres Gesetz für alle: man konnte sich in das Communalleben nicht finden, als sich die Familien vergrösserten.“

Zu den Charaktereigenschaften der Deutschböhmen zählt Adam Krapfl die Weichherzigkeit, die Bereitschaft zum Verzeihen, aber auch das Aufbrausende, die Liebe zu Tanz und Geselligkeit (Krapfl zitiert einen hier entstandenen Vierzeiler: „Doert sitz a, dourt loant a´r/ Wenn man´n onschaut so woant a´r/ Warum woant a´r so?/ Weil´r´s Tanzen nöt konn!“), Derbheit, „aber selten etwas Beleidigendes“, Liebe zu Musik und Gesang, Witz und Gewitztheit, Treue, zum gegebenen Wort stehen („es gilt noch der Handschlag“), tiefe Gläubigkeit, „unermüdlich bei der Arbeit“ sein.

Der Chronist über die Deutschböhminnen

Doch das größte Lob zollt der Chronist und Altlehrer Adam Krapfl den Frauen der Deutschböhmen – bei ihm, stellvertretend, den Weidenthalerinnen. Nachdem er das Loblied der fleißigen und wetterfesten Männer gesungen hat, schreibt er: „Nicht minder thätig ist das Weidenthaler Mädchen oder die Frau. Bis Mitternacht sitzen sie am schnurrenden Spinnrad, und das Krähen des Hahnes findet sie schon wieder vor demselben. Ein erwachsenes Mädchen spinnt in der Regel zwei Strähn Garn täglich und muss dabei noch das Vieh füttern und manchmal noch kochen helfen. Nicht selten muss das junge Mädchen, kaum den Kinderschuhen entwachsen, mit dem Bruder oder Vater in den Wald hinaus und versteht, die bauchige Holzsäge ebenso zu führen und der eisigen Kälte zu trotzen, wie ihr männlicher Gehilfe, wenn auch Arme und Hände krebsroth, wie abgebrüth erscheinen. Nicht selten frieren der Armen die Röcke /Kittel/ an den Leib an und oft kommt es vor, dass sie sich Knie und Füsse erfrieren.“ Man merke: Krapfl spricht von “männlichen Gehilfe(n)“ der Frauen…

„Unermüdlich“ seien die Deutschböhminnen „als Feldarbeiterin“, die „Massen Erdäpfel“ anbauen, bearbeiten und ernten. „Wenn im Sommer die Mannsleute sehr schwer arbeiten, so leistet das Weidenthaler Weib gewiss noch mehr. Ein Kind auf den Rücken gebunden, beide Hände mit dem Mittagessen bepackt, oft noch hochgesegneten Leibes, sieht man sie eilenden Schrittes den Berg hinankeuchen, nicht in der Lage, sich den triefenden Schweiss von der Stirne wischen zu können. Während der Mann unter einem Baume sein Pfeifchen schmaucht und dabei, gemüthlich im Schatten sitzend, seine Sense tangelt, arbeitet das Weib mit ihrem Rechen das gemähte Gras durcheinander, und es ist gewiss der Mühe wert, diesen flinken Heugerinnen zusehen zu können, namentlich, wenn der Himmel wolkenlos und die Sonnenstrahlen mit ganzer Kraft niedersengen auf das duftige blumige Wiesengras.“(…)

„Ist dann gegen Abend der Heuwagen beladen, nämlich das Fuder gefasst, was die Weiber oder Mädchen thun und worauf sie auf ein „schön g´fasstes Fahrtl“ großen Werth und einen eigenthümlichen Stolz legen, dann müssen sie wieder im schnellsten Tempo voraus nach Hause, wo ihrer nicht etwa Ruhe und Erholung winkt, sondern neuerdings Arbeit und wieder Arbeit auf sie wartet. Die Kälber und Schweine schreien im Stalle und wollen gefüttert werden, ebenso das Geflügel; Gras zum Melken muss gemäht und geholt werden, der Stall gereinigt, das Nachtmahl gekocht und, mein Gott!, das Kind liegt in der Wiege und schreit und schreit! – muss auch gestillt werden. Und kommt sie mit der Arbeit nicht flink und hurtig zu Stande, wo erwartet sie am Abend des mühevollen Tages noch ein unfreundliches Gesicht, wenn nicht gar böse Worte von Seiten eines schroffen Ehegatten.“

Der Archetypus lebt fort

Selten kann man im noch ausdrücklich patriarchalisch geprägten 19. Jahrhundert so viel – und noch viel mehr – Verständnis für die Frauen der Gebirgsbauern nachlesen wie bei Altlehrer Adam Krapfl in seiner Chronik von Weidenthal. Und was er um 1878-80 schreibt und beschreibt, das konnte ein aufmerksamer Beobachter noch bis 1990 in all seiner harten Ursprünglichkeit, Urwüchsigkeit und Wahrheit in Wolfsberg oder Weidenthal, gelegentlich auch im (stärker von seinem Umfeld beeinflussten) Alt-Sadowa, erleben.

Im Herbst 2017 sind es 200 Jahre, seit die Deutschböhmen, hauptsächlich  aus dem Böhmerwald kommend,  sich in Alt-Sadowa, Weidenthal, Wolfsberg, Lindenfeld niedergelassen haben, – um nur die Ortschaften zu nennen, die erhalten geblieben sind und wo sie (Ausnahme das in den Endsechziger Jahren des vergangenen Jahrhunderts abgesiedelte Lindenfeld) bis 1991 in kompakten Gemeinschaften gelebt haben. Während zur selben Zeit (1827-28) sich Tschechen aus dem Böhmerwald – vielfach mit deutschen Familiennamen – in einem halben Dutzend Ortschaften in den Randgebirgen der Donau beim Eisernen Tor ansiedelten.

Dem Ansiedlungsjubiläum gedachte man im Konferenzsaal der Wolfsberger Pension „Heidi“ (geführt vom Ehepaar Peter und Theresia – geborene Winterberger – Weinfurter, die den Namen der für den Tourismusbetrieb in Wolfsberg entscheidenden Familie Weinfurter in Ehren halten) auf Initiative der Reschitzaer Kulturgesellschaft „Metarsis“. Die Eheleute Camelia und Lucian Duca haben nach 1990 in Wolfsberg mit dieser Kulturgesellschaft viel initiiert, etwa den Bau des Kreuzwegs vom Pfarrhaus auf die jenseits des Wolfsbachs gelegene ehemalige Hutweide von Wolfsberg, ebenso treten sie auch aktiv ein für den Erhalt von Traditionen (Kirwa) Brauchtum und Trachten, Fassadenerhaltung und sie mobilisieren immer wieder Heimattreue unter den ausgewanderten Wolfsbergern, die sie zum Mitmachen bewegen (etwa Sepp Winterberger und seine Familie, aber auch den „Neusiedler“ Werner Salm und Ehefrau Waltraud oder den – vor allem in Lindenfeld – sehr aktiven Helmut Kierer, auch ein „Neusiedler“, der in Lowrin geboren wurde).

Die den Deutschböhmen gewidmeten Konferenzen veranstaltet „Metarsis“ am ersten Samstag im August. 2017 zum dritten Mal. Und weil sich das 200. Ansiedlungsjubiläum dazu geradezu anbot, aber auch getreu der Devise: „Redet nicht über, sondern mit uns!“, konnten diesmal neben dem Ethnologen Dr. Mircea Taban und dem stellvertretenden DFBB-Vorsitzenden Dr. Ing. Christian Paul Chioncel auch Vertreter der Wolfsberger/Deutschböhmen zu Stellungsnahmen bewegt werden. Es waren das die Erzieherin Martina Zels, geb. Winterberger und die Lehrerinnen Christine Richer (sie hat in Deutschland studiert und unterrichtet in München) und Ingeborg/Inge Richer (die noch in Wolfsberg, bis zu ihrer Ausreise 1991, Lehrerin war). Sie waren aufgefordert, darüber nachzudenken, warum sie alljährlich gern nach Wolfsberg zurückkommen? Und was ihnen, den heute bundesdeutschen Staatsbürgerinnen, Wolfsberg noch bedeutet?

Martina Zels: „Wolfsberg, das Unmittelbare“

„In Wolfsberg ist es still. Es gibt keine Hintergrundgeräusche, wie ständiger Straßenlärm. Es herrscht wohltuende Ruhe, die mich auch innerlich zur Ruhe kommen lässt.

In Wolfsberg kann ich Kräuter pflücken, ohne mir darüber Gedanken zu machen, ob sie schadstofffrei sind. Hier hab ich die Freiheit, alles und nichts zu tun. Wenn ich Entspannung brauche, lege ich mich untern Apfelbaum im Garten. Wenn ich Aktivität brauche, wandere ich über die Felder, den Kreuzweg rauf. Oder ich hacke Holz.

In Wolfsberg zu sein, heißt für mich, in vergangene Zeiten einzutauchen. Hier spür ich das damalige Leben und Arbeiten meiner Vorfahren, der Großeltern und Eltern. Der Rechen, mit dem Heu gemacht wurde, der schon durch viele Hände gegangen ist und schon viele Stunden Arbeit getan hat. Das alte Spinnrad, die Rakigläser, der gestickte Wandschützer, alldas erinnert mich an das frühere Leben und die Geschichte der Wolfsberger. Meine Geschichte wird lebendig.

Ich komme gerne hier her, weil hier das ursprüngliche Leben, das Selbstversorgen, noch so unmittelbar ist. Und mir so deutlich wird, dass es auch ein anderes Leben, weg von Großstadt, Industrie und Supermärkten, geben kann. Dass mehr Freiheit und Unabhängigkeit sein kann. Ich mag es, dass hier Bekannte und Freunde zusammenkommen, uns alle das Gleiche verbindet, unsere Herkunft und die Freude an Wolfsberg. Dass wir gemeinsam abends vorm Haus am Bankerl sitzen. Ich merke, dass ich gerne in Wolfsberg bin, weil mir der Abschied von diesem Ort schwer fällt.“

Christine Richer: „Wolfsberg, gelebte Freiheit“

„Ich mache Urlaub in einem meiner vielen Zuhause. Wolfsberg ist Heimat für mich, genauso aber auch Cham, München und Regensburg. In Wolfsberg kann ich eine andere Art von Urlaub machen, die ich jedes Jahr brauche. Mein Leben ist durchaus sehr getaktet: Arbeit, aber auch Freizeit verlaufen nach einem bestimmten Plan. Hier kann ich mich von der Getaktheit vollkommen lösen, in den Tag hinein leben, mich erholen und neue Kraft sammeln.

In Wolfsberg kann viel von dem, was ich für mich als Freiheit definiere, gelebt werden. Dazu zählen das Begehen von Wegen, auch Wanderwegen, die nicht beschildert sind. Bevor wir uns allein auf den Weg zu verschiedenen Orten gemacht haben, waren es unsere Eltern, aber auch Ortskundige, die uns mitgenommen haben. Oder uns die richtigen Wege zu den verschiedenen Ausflugszielen erklärt haben. Zu unserer Freiheit gehört auch, Lagerfeuer machen.

Bei unseren Wanderungen gehen wir die Wege, die unsere Vorfahren gegangen sind. Für meine Vorfahren waren das Arbeitswege. Für uns sind es Wege, die wir bewusst gehen, die wir deshalb auch geniessen. Als ich meiner Oma in Deutschland erzählte, ich hätte in Wolfsberg einen Wanderausflug auf die Cuca-Spitze gemacht, meinte sie entsetzt: `Nie mehr würde ich da hinten hin gehen wollen!` Für sie waren es eben schwere Arbeitswege, mit der Bucklkraxen oder einem Kind auf dem Rücken, mit vollgepackten Händen. Trotzdem: jedes Jahr, wenn ich aus Wolfsberg nach Deutschland zurückkehre, muss ich mich zu Oma setzen und ihr von Wolfsberg erzählen. Und jedesmal fragt sie: `Bist du auch auf unsere Felder gegangen?` Wenn ich das bejahe, erstrahlt ihr Gesicht vor Freude.“

Ingeborg Richer: „Wolfsberg – Freiheit und Pflicht“

„Seit ich mit meiner Familie 1991 nach Deutschland umgesiedelt bin, komm ich einmal im Jahr nach Wolfsberg. Warum ich komme? Ich habe immerhin fast 30 Jahre hier gelebt, deshalb ist Wolfsberg Heimat für mich. Genauso ist aber auch Deutschland Heimat für mich geworden. Wolfsberg ist Heimat für mich, weil ich hier geboren bin, also meine Wurzeln hier habe, meine Kindheit und Jugend hier verbrachte. Hier habe ich auch meinen Mann kennengelernt und meine Familie gegründet. Was mich für mein Leben geprägt hat, war meine Kindheit hier, die nicht mehr mit einer heutigen Kindheit zu vergleichen ist. Meine Kindheit hatte zwei Komponenten. Zum einen die absolute Freiheit. Zum anderen die Aufgaben und Pflichten, die erfüllt werden mussten, damit jegliche Selbstversorgung der Familie gesichert war.

Absolute Freiheit war für mich das Spielen mit den Nachbarskindern, wobei wir die Spiele selbst erfunden haben und hierfür selbst Spielzeug aus Alltagsgegenständen hergestellt haben – draußen, im Freien, aber auch drinnen. Als Kinder wurden wir nicht auf Schritt und Tritt beaufsichtigt, dafür konnten sich die Erwachsenen vom Frühjahr bis im Herbst aufgrund der Arbeiten, die sämtlich erledigt werden mussten, einfach keine Zeit nehmen.

Aufgaben und Pflichten für Kinder und Jugendliche gab es zur Genüge. Vormittags war Schule, danach Arbeiten im Haushalt, Stall und Garten oder auf den Feldern. Eine große Rolle spielte das Hüten des Viehs. Ganz wichtig waren die Heuernte, die Kartoffelarbeit im Frühjahr und die Ernte derselben im Herbst. Schulischen Angelegenheiten widmete man sich abends.

Als Jugendliche habe ich nicht nur für die Selbstversorgung einen wichtigen Beitrag geleistet, sondern auch für die Dorfgemeinschaft. Ausgleich zur schweren Arbeit fand ich im aktiven Mit-Erleben und –Gestalten unserer Traditionen, des Brauchtums. Das waren kirchliche Feste – sehr wichtig das Kirchweihfest, weil dieses (gegen Ende Oktober, meist kurz vor oder schon während dem ersten Schneefall) bei uns auch den Abschluss des gesamten Arbeitsjahres bedeutete: man war dankbar für das, was man ernten konnte. Sehr schön waren aber auch die Bälle und vor allem die Hochzeiten. Hochzeiten wie hier habe ich in ihrer Einzigartigkeit seither nie mehr erleben dürfen.

Heimat ist mir Wolfsberg auch, weil ich meinen Kindern hier eine erste Heimat gegeben habe. Wenn auch nur für drei bzw. sechs Jahre, damals, vor dem Umzug. Ich komme immer wieder hierher, weil das Heimatgefühl der Kindheit und Jugend bei mir noch vorhanden ist. Es ist in Form von Erinnerungen präsent. Die beiden Komponenten von Freiheit und Pflicht, die mir in der Kindheit und Jugend anerzogen wurden, begleiten mich heute noch, in abgeschwächter Form. Die Pflicht, mein Elternhaus zu erhalten, die Freiheit, hier Ruhe, Erholung und Entspannung zu finden in einer wunderbaren Gegend mit guter Luft. Gerne komme ich immer wieder nach Wolfsberg zurück. Unvorstellbar scheint es mir heute, für immer hierher zurückzukehren.“ (von Werner Kremm)

Christian-Paul CHIONCEL, prorector UEM Reșița, vicepreședinte al Forumului Democratic al Germanilor din Banatul Montan: WOLFSBERG 2017 – heute & morgen

”Es ist sowohl traurig als auch schön von der Geschichte der Deutschböhmischen Dörfern im Banater Bergland zu sprechen: traurig weil man zusehen musste wie ganze Jahrundertealte Gemeinschaften in ein Paar Jahren, nach der Wende Anfang der neunziger Jahre, fast gänzlich verschwunden sind und doch schön weil es die Möglichkeitet bietet über das Leben und Wirken der Menschen in Ihren Alltag welche diese Ortschaften geschaffen und geprägt haben noch Hautnah zu erahnen und zu verstehen.

Die Gründung Wolfsbergs im Jahre 1828 bietet uns bereits heute Grund auf das 190-jährige Jubiläum zu blicken. Aber wie sieht das Dorf heute aus, wer sind seine Einwohner? Ausser den Luftschnapper und Hausbesitzer welche hauptsächlich die Wohnungen und die Strasse des Dorfes über den Wochenenden beleben, leben hier nur mehr wenige Familien welche dem Zug der Auswanderung standhalten konnten. In grossen Zügen hat sich das Bild des Dorfes behalten, aber dies nicht wegen eines bestehenden und funktionierenden Planes der Lokalbehörden sondern meist darauf basierend daß die neuen Hausbesitzer die Kultur des Ortes noch aus seiner Blütezeit kannten und die Häuser mit Ihren weiss getünchten Fassaden sich mit dieser Kultur identifizieren.

Wiederum in den letzten Jahren hat sich Wolfsberg durch zahlreiche Kulturfestivals in der regionalen und nationalen Kulturlandschaft aber auch über den Grenzen hinaus einen Namen gemacht. In diesem Kontext verwandeln sich viele Häuser zu Gasthäusern und Pensionen welche mit der traditionalen lokalen Küche auch einen kulinarischen Geschmack der Wolfsberger Tradition bieten. Zu den wichtigsten identitätstragenden Ereignissen bleibt weiterhin das Kirchweihfest welches Jahr für Jahr die Heimgebliebenen und die in der Heimat zurückkehrenden im Zentrum des Dorfes in und um der Kirche vereint.

Meines Erachtens wird die Richtung welche Wolfsberg in naher Zukunft  einlegen wird sehr viel von der Einbeziehung und dem Mitwirken ausgewanderten Bewohner abhänig sein. In diesem Sinne zähle und hoffe ich sehr auf deren Einsatz!” (von Christian-Paul CHIONCEL)

Mircea TABAN, cercetător principal etnografie și etnologie, Muzeul Banatului Montan, CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVIND ARHITECTURA TRADIŢIONALĂ GERMANĂ DE LA GĂRÂNA

Colonizarea efectuată de Imperiul Habsburgic în anii 1827-1828 a dus la înființarea unor sate de munte cu populație exclusiv germană, ai căror locuitori au fost denumiţi pemi, provenind îndeosebi din zona Boemia și Klattau, Au fost întemeiate satele Wolfsberg, Weidenthal, Lindenfed şi Wolfswiese, cu o populaţie ce nu a depăşit vreodată 3000 de persoane.

Gărâna (Wolfsberg) este un sat de pe Muntele Semenic, la o altitudine ce variază între 809 şi 1100 metri la aproximativ la 36 km de Reșița. A fost înființat în anul 1828 de coloniști din Boemia și Pădurea Bavareză, specializați în munca forestieră. Aceștia sunt denumiți pemi – o subminoritate a șvabilor bănățeni (a nu se confunda cu coloniștii pemi – etnici cehi din sud-vestul Banatului, de pe Clisura Dunării). Din punct de vedere tipologic, este vorba de un sat de-a lungul drumului, cu gospodării aliniate de-a lungul singurei căi de comunicaţie din sat şi, după cum se poate observa din fotografia 1, cu lotizări funciare bine delimitate pentru fiecare gospodărie, urmare a sistematizării localităţilor rurale întreprinse de administraţia imperială spre sfârşitul secolului al XIX-lea (faimoasa ,,tragere la linie”, cum a fost denumită în literatura de specialitate). De altfel, bibliografia etnografică bănăţeană menţionează clar faptul că aşezările coloniştilor germani cunosc doar două tipologii, respectiv satul geometric, în zonele de şes ale Banatului, şi cele de-a lungul drumului în zona Banatului muntos, ca în cazul de faţă.

Din punct de vedere ocupaţional, locuitorii de aici s-au dovedit a fi excelenţi crescători de vite, iar produsele lactate produse în gospodăriile acestora s-au bucurat de un real succes pe pieţele Reşiţei, înainte de masiva părăsire a localităţii, începând cu anul 1991. De altfel, cei rămaşi au continuat în acelaşi registru ocupaţional, dar acum cu finalitate strict domestică. Este o reuşită economică admirabilă, atât pentru cei sosiţi aici acum un veac şi jumătate, cât şi pentru urmaşii acestora, cu atât mai mult cu cât avem informaţia că în ţara de origine cei veniţi aici pentru o viaţă mai bună erau de fapt ţesători. Configuraţia geo-climatică a locului este deosebit de favorabilă practicării unei atari ocupaţii tradiţionale, platoul subsomital, cu aspect colinar, unde este dispus satul, fiind în mare măsură acoperit de fâneţe şi păşuni cu un spectru erboricol variat, propice hrănirii vitelor mari. Condiţionarea geo-climatică, relevată mai jos, va detalia acest ,,capitol” al lanţului epistemic menit să expliciteze cutare sau cutare aspect al civilizaţiei tradiţionale, în cazul de faţă aparţinând minorităţii germane din Banatul de munte. Din punctul de vedere al geografiei istorice se pune problema dacă la sosirea primilor colonişti în acest spaţiu, configuraţia terenului era aceeaşi cu aceea de astăzi, dacă nu cumva largile suprafeţe cu păşuni erau pe atunci acoperite de păduri, ţinându-se cont de faptul că acţiunea de colonizare întreprinsă intr-un asemenea loc viza, de fapt, exploatarea pădurilor.

  1. Condiţionarea geoclimatică. Relativ la floră şi la vegetaţie, ca elemente ce au o strânsă legătură cu ocupaţia menţionată se remarcă faptul că tipul subalpin se dezvoltă la altitudinea de peste 1350 m. Pe culmile lipsite de păduri, şi îndeosebi pe platoul somital al muntelui, marcat de înşiruirea celor trei vârfuri principale (Semenic, Piatra Goznei, Piatra Nedeii), cât şi pe platoul Gărâna, este prezentă vegetaţia ierboasă specifică pajiştilor, ilustrată de rogozul alpin (Carex cervula), de graminee precum firuţa (Poa media), păiuşul roşu (Festuca rubra). Lor li se adaugă iarba stânelor (Agrostis rupestris), ţeporişca (Nardus stricta) etc. Domeniul forestier acoperă cea mai mare parte a munţilor Semenic, pornind de la 1350 m în jos, având în componenţă molidul (Picea abies), bradul (Abies alba), fagul (Fagus silvatica), ulmul de munte (Ulmus glabra). Gorunul ocupă o fâşie desfăşurată între 400 şi 600 m, în păduri cu o structură complexă, cu numeroase specii endemice.

În sfârşit, elementul climatic, de care depinde în mare măsură practicarea unei forme sau a alteia de păstorit, se înscrie în cel de factură temperat continentală cu specific local pentru zonele înalte, cu o radiaţie solară mediu măsurată între 100 şi 115 kcal/cmp/an, indicând un regim de insolaţie relativ ridicat în comparaţie cu zonele depresionare. Durata medie de iluminare solară însumează circa 72 de zile, depăşind-o pe cea a vârfului Ţarcu (65 zile/an) sau pe cea vârfului Omu din Bucegi (66 zile/an). Lunile cu solarizarea cea mai intensă sunt: august (în medie 10 zile), iulie (9 zile), iunie (în medie 8-9 zile), cele cu aport scăzut fiind decembrie şi februarie (2-3 zile). Temperatura medie anuală se înscrie între 4-90 C. Pentru zona cea mai înaltă din estul judeţului valorile medii ale temperaturilor sunt cuprinse între 3,5-5,50 C. Precipitaţiile sunt foarte consistente şi ele se datorează expunerii masivului maselor şi a fronturilor de aer umed, de sorginte azorică, ce se deplasează de la vest la est. La altitudinea de 1400 m, cantitatea medie de precipitaţii atmosferice însumează circa 1403 mm, pentru un interval de 150 zile/an, cuprins între lunile aprilie – august . Prin urmare, verile sunt plăcute, răcoroase, iar iernile geroase, cu un strat de zăpadă ce persistă uneori până în luna mai.

  1. Elemente de arhitectură. Trecând la tema enunţată în titlul acestei prezentări, de la bun început trebuie făcută menţiunea că referinţele etno-bibliografice relative la coloniştii germani din zona de munte a Banatului sunt firave, existând doar menţiuni ale existenţei acestora, fără detalieri referitoare la civilizaţia tradiţională a acestora, fapt explicabil atât printr-un anumit gol de informaţie venită dinspre sursele germane, cât şi prin lipsa unor cercetări de teren consistente, care să fi fost efectuate înainte de plecarea masivă a acestei populaţii în ţara de origine.

Tot ceea ce se poate face acum se poate baza doar pe anumite extrapolări, posibile prin studierea elementelor materiale rămase în urma acestora, cu efectarea unor necesare traduceri din literature bio-bibliografică germană. Iată de ce acest mic studiu are în vedere arhitectura tradiţională a germanilor de munte, respectiv casa şi gospodăria, ca rezultantă direct a unor observaţii de teren efectuate în localitatea menţionată în titlu.

Cine străbate astăzi localitatea turistică Gărâna nu poate să nu remarce faptul că majoritatea caselor de aici şi-au păstrat, cel puţin în ceea priveşte faţada, alura tradiţională, aspectul îngrijit al acestora, de parcă posesorii lor au avut intenţia de a le păstra caracterul specific, procedând la dese şi atente operaţiuni de restaurare. Surprinde în mod plăcut albul imaculat al faţadei şi ancadramentele albastre, verzi sau maro ale ferestrelor, combinaţii cromatice de efect, la care se pot adăuga şi stucaturile dispuse, de regulă pe jumătatea superioară a cercevelelor. Toate acestea constituie specificitatea caselor germane de la Gărâna, care nu a fost deranjată de vechii sau de noii proprietari (unii dintre locuitorii care au plecat în Germania nu şi-au vândut casele şi adesea îşi petrec aici concediile, aşa încât, împreună cu turiştii ce se relaxează aici, dau impresia unui sat locuit). Chiar şi unele mici amenajări moderne, de pildă înlocuirea lemnăriei cu termopane în cazul ferestrelor, nu dăunează specificului arhitectural local, deoarece o asemenea înlocuire materială s-a făcut cu respectarea dimensiunilor ferestrelor şi a cromaticii.

În ceea ce priveşte aranjarea corpului casei principale faţă de linia stradală, aici există situaţii când acesta este fie perpendicular, fie paralel cu axul rutier al localităţii, deşi literature etnografică, este adevărat cu referire la casele germanilor (şi nu numai) din zona de câmpie, menţionează că locuinţele sunt dispuse perpendicular pe linia străzii (ca efect al ,,tragerii la linie”).

Studiile şi consacrate gospodăriei tradiţionale relevă a anumită dispută în ceea ce privşte organizarea sa de interior, unii autori, plecând de la caracterul închis al curţii, consideră că aici este vorba de aşa numita ,,curte franconă”, adică locuinţa propriu-zisă şi anexele gospădăreşti (grajdul, şura, diversele ateliere pentru practicarea meşteşugurilor tradiţionale etc.) erau interconectate de aşa manieră încât în perioada iernii se putea trece din una în alta fără a ieşi în curte, de altfel o caracteristică a caselor cu ocol întărit, iar alţii afirmă că este vorba aici de ,,curtea învăluită”, la care accesul în alte spaţii necesită ieşirea în curte. De pildă, la excelenta reconstituire a locuirii tradiţionale germane de aici, cu tot ceea ce presupune aceasta, la casa muzeu, pentru a ajunge la atelierul de tâmplărie se traversează curtea, deoarece acesta este dispus pe partea opusă intrării principale. Atelierul de tâmplărie face corp comun cu grajdul pentru animale, în care se accede printr-o uşă comună.

Şi în ceea ce priveşte arhitectura locului se pune o problemă de etnologie istorică, respectiv ce fel de case au avut primii colonişti: bordeie sau case din nuiele împletite. Personal înclin pentru cea de-a doua soluţie, dat fiind faptul că nu necesita cheltuieli de edificare, materia primă nu constituia o problemă, iar forurile administrative ale vremii chiar recomandau folosirea temporară a unui asemenea tip de locuire. Iar dacă ulterior a existat o arhitectură în piatră, de unde provenea material primă?

În ceea ce priveşte salvgardarea specificului arhitectural local, o posibilă explicaţie ar consta în faptul că primii cumpărători ai unor case de aici erau intelectuali de sorginte universitară, familiarizaţi, pare-se, cu estetica caselor tradiţionale, aşa încât au procedat la restaurarea faţadelor acestora, în loc de a le demola şi a construi vile moderne, soluţie mult mai puţin costisitoare, de altfel. Mai apoi, exemplul a fost urmat de cei ce au achiziţionat alte gospodării, de unde şi aspectul de sat conservat în specificul său, aşa cum se prezintă astăzi Gărâna.

Nu ştim în ce măsură un asemenea exemplu ar putea fi implementat şi în alte locuri, dar pentru localitatea cu specific turistic Gărâna este salutară. Astfel, un anumit segment al memoriei culturale a locului a fost salvat, iar dacă se ia în considerare faptul că în multe dintre locurile de origine ale germanilor de aici asemenea case au dispărut, valoarea lor etno-culturală şi monumentală creşte, în calitate de mărturii ale unui trecut revolut” a specificat Mircea TABAN.

REPERE BIBLIOGRAFICE: 1. Ioan Aurel Ţintă, Colonizări habsburgice în Banat. 1716-1740, Editura Facla, Timişoara, 1972; 2.Nicolae Săcară, Valori ale arhitecturii populare româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1987; 3. Tudorescu Claudia, Studiu cultural-istoric privind minoritatea germană (Şvabii bănăţeni) în situl www,fundatiacorona.ro. 4. Valer Butură, Străvechi mărturii de civilizaţie românească, Editura Ştiinţifică şi Encuclopedică, Bucureşti, 1988.

ILUSTRAŢII:

Foto 1. Vedere aeriană a satului Gărâna (Wolfsberg). Sat de-a lungul drumului, situat pe o coamă piemontană alungită, cu lotizări riguros organizate în dreptul fiecărei gospodării.

Foto 2. Front stradal la Gărâna. Se observă predominanţa culorii albe la fronturile caselor, contrastând plăcut cu ancadramentele ferestrelor.

Foto 3. Front de casă cu ferestre având un chenar în stucatură.

Foto 4. Poartă tradiţională cu elemente decorative solare.

Foto 5. Exemplu de modernizare a ancadramentelor ferestrelor fără a dăuna aspectului tradiţional al casei, prin respectarea dimensiunilor şi cromaticii originale.

Foto 6. Casă cu corpul perpendicular pe axul străzii. Fronton în tehnica fachwerk.

Foto 7.  Casă cu ferestre având un chenar albastru la cercevele şi cu poartă tradiţională construită din scâduri dispuse oblic.

Foto 8. Un alt exemplu de poartă tradiţională cu elemente decorative geometrice şi solare (romburile).

Foto 9. Anexe gospodăreşti (şură şi grajd) construite din scâduri dispuse vertical. Stânga-dreapta se pot observa zidării din piatră legată cu mortar.

Foto 10. Anexă construită din pilaştri şi scânduri legate pe verticală.

Foto 11. Casă germană veche cu pinion şi acoperită cu şindrilă.

Simpozionul s-a încheiat cu vizionarea filmului realizat la începutul anilor 1990 de către Werner HENN, redactor la televiziunea ARTE, Germania, ”Heimat hier, Heimat dort”.

Seara zilei de 5 august 2017 ne-a adunat în POIANA PRIETENIEI/ FREUNDSCHAFTWIESE,  laolaltă, prieteni vechi și noi, la cel de-al VIII-lea FOC DE TABĂRĂ / LAGERFEUER sub genericul MINUNATĂ-I PRIETENIA.

Focul de tabară în care am ars toate necazurile, răutăţile, gândurile rele de peste an, aprins la orele 21:00 trecute fix, a fost prilej de bucurie, dans, cântec, voie-bună dar, mai ales de celebrarea PRIETENIEI, CEL MAI SCUMP ȘI DRAG CUVÂNT… De aici, din Germania, Austria, Ungaria, Franța sau Anglia, din Reșița, Timișoara, Severin, Arad, Cluj, Oradea sau București, fiecare am simțit fericirea pe care un OM o poate primi de la alt Om prin prin farmecul unei prietenii sincere și dezinteresate. Ne-am simțit bine împreună, am trăit o seară frumoasă cu gulash la ceaun –buuuun taaare, mulțumim Dani, Roxana și Ramona, cu muzică la chitare și nelipsitul Imn al Prieteniei cântat din oră în oră, mulțumim Lucian, Gipsy, Laur, Mircea, Dan, Cristina, Laura, Vali, Sever, Geta, Cristi, Cristina, Costa, Fini, Iulius- Sepp, Mircea, Mireille, Bruno, Inge, Luminița, Adina, Maria, Cristi, Raluca, Lautențiu, Ana, Cristian, Gabriela, Leonard, David, Andrei, Adriana, Rita, Werner, Ana, Marianne, Nelu, Cosmin, Lili, Adi, Rezi, Mari, formațiilor de dansuri germane din tabăra DEUTSCH MIT SPASS, cu o mențiune specialü pentru minunații Johanna și Gerhard KREICEK (Graz, Austria), pasionați de dans popular, cei care, de ani buni, susțin anual, material și logistic, taberele de instrucție de la Gărâna. O seară care ne-a încărcat bateriile pentru încă un an, cu gânduri bune.

Duminică,  6 august 2017, din cauza caniculei- aproape de 40 de grade- excuria planificată pe Drumul Crucii a fost înlocuită de o sesiune de discuții cu participare largă a celor prezenți în simpozion. Ni s-au alăturat Biamca Stanciu și Iulian Georgevici, Ștefan și Ancuța Dorohoi. O dimineață plină, cu discuții interesante și povești cu tâlc, pe terasa Casei Duca din Gărâna.

Sfânta LITURGHIE celebrată de preot Martin JÄGER (Anina) de la ora 15:00 din  Biserica “SF. TERESA DE AVILA”, Wolfsberg/ Gărâna, a fost un nou prilej de introspecție interioară, de apropiere de Dumnezeu. Tot atunci au fost sfințite noile tablouri de pe cele 14 monumente ale  Drumului Crucii. Prezentarea de carte semnată de pr. Martin Jäger: „Der Wallfahrtsort Maria Fels in Deutsch-Tschiklowa im Banater Bergland. Ein Wallfahrtsbüchlein“, apărută în anul 2017 la Editura „Banatul Montan“ Reșița, cea de-a 78-a apariție editorială a Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, oferită gratuit enoriașilor prezenți la Sfânta Liturghie, a fost puncul final al celei de-a III-a ediții SĂRBĂTOAREA GĂRÂNEI / WOLFSBERGER FEST. TRADIȚII ALE COMUNITĂȚILOR DIN BANATUL MONTAN.

“DREPT MULŢUMIRE PENTRU VIAŢĂ ŞI DIN BUCURIE PENTRU FRUMUSEŢEA MUNŢILOR”/ “ALS DANK AN DAS LEBEN UND AUS FREUDE FUR DIE SCHÖNHEIT DER BERGE” Motto DRUMUL CRUCII, DRUMUL VIEȚII/ KREUTZWEG. LEBENSWEG, Gărâna, Caraș-Severin, România. (Camelia DUCA)

Organizator : Societatea pentru Cultură METARSIS– activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană având ca partener Consiliul Județean Caraș-Severin, parteneri culturali: Forumul Democratic al Germanilor din Banatul Montan, Parohia Romano-Catoloică “Maria Zăpezii” Reșița, Primăria Brebu Nou, Cartierul Francez Reșița, Gradimex Reșița, Agil Timișoara.

Un comentariu la “WOLFSBERGERFEST/ SĂRBĂTOAREA GĂRÂNEI”

  1. Friedmann, Günther 13. Sep, 2017 at 13:44 #

    Foarte frumos ca onorati stramosii!!!
    Acum vreo 2-3 in urma s-a planificat da a scoate o monografie.
    A aparut deja?

    Va doresc in continuare mult succes la activitatile culturale.
    Cu stima
    G. Friedmann

Lasă un comentariu...